Parentingul care îți poate ține copilul departe de droguri (part II)

Aras a fost acolo când drogurile au început să devină o realitate pentru oamenii din București. Acum 30 de ani, Asociația Română Anti-SIDA își începea misiunea, fiind chiar unul din primele ONG-uri din România. Pe vremea când în spitale și orfelinate erau abandonați copii cu HIV și toată lumea se ferea de ei. Iar odată cu prevenția infecției cu HIV a venit și descoperirea consumatorilor de droguri în comunități, în Zăbrăuți, în Ferentari, Berceni, printre lucrătorii sexuali și o nouă misiune – prevenția consumului de droguri.
Monica Dan este parte din această misiune de 22 de ani. Martora multor vieți eșuate și multor decese, o suferință pe care trebuia să o înțeleagă dincolo de activități de prevenție cu adolescenți, în licee. Așa că, la 38 de ani, Monica s-a apucat să studieze Psihologia și astăzi este psihoterapeut în cadrul ARAS. Sau cum o mai alintă consumatorii care vin la grupul de suport de pe Ocolului – „mama”.
În acest interviu în două părți, am stat de vorbă cu Monica despre provocările de a fi părinte în ziua de azi, despre parentingul care îți poate ține copilul aproape de tine și departe de droguri, despre teorii, mituri și situații, ce să faci și ce să nu faci. Despre greșeli, furie și a doua șansă. Despre ce să faci când pare că nu mai e nimic de făcut. Despre supraviețuire. Pentru tine și pentru copilul tău.
Ce trebuie să înțeleagă orice părinte despre adolescență?
Adolescența e o perioadă provocatoare din punct de vedere emoțional și social pentru pentru orice copil, pentru că-s multe sarcini acolo, ai examene mai serioase, alegeri mai serioase de luat, dar și social, pentru că trebuie să te evidențiezi între colegi. Dar e și o fereastră de oportunitate pentru reconfigurarea unor relații care poate n-au fost cele mai strânse.
Poate tu, ca părinte, ai ratat niște momente, poate ai fost prea ocupat, poate ai avut propriile tale necazuri sau nu ai fost disponibil emoțional sau capabil de un parenting din ăsta, apropiat. În preadolescență și adolescență, de la 13 ani încolo, e o perioadă în care poți să recuperezi. Există acolo niște porți încă deschise.
Ce faci când copilul crește și inevitabil începe să greșească și să te dezamăgească?
Atunci când copilul ne spune ceva, când aflăm ceva despre ce a făcut la școală sau într-un alt mediu sau când vedem cu ochii noștri un anume comportament sau atitudine e important să nu fim impulsivi, să nu cedăm ușor emoțiilor noastre și să încercăm să înțelegem puțin ce se întâmplă cu copilul nostru, să încercăm să intrăm în lumea lui puțin, dacă nu am reușit până atunci.
Adică – ce vede copilul meu, care e perspectiva lui, ce a văzut el acolo? Copiii se distanțează de părinți și în urma acestor reacții nepotrivite ale părinților, fie reacții de frică foarte intensă, fie de furie, fie de pedepsire și din momentul distanțării noi nu putem să îi protejăm pe mai departe.
Adolescența e tocmai vârsta la care părinții încep să devină vizibil suspicioși, să își arate neîncrederea în copil pe față…
Și dacă ar avea de ce, că toți copiii mai mint și se ascund, să n-ai încredere în copilul tău e o atitudine care nu ajută la nimic. Nici dacă n-a început vreun consum sau n-a intrat în vreun fel de comportament dăunător și nici dacă a început, nu ajută să n-ai încredere. Câteodată copilul înțelege în mod natural că a pățit ceva, că n-a fost bine și ar vrea să se oprească. Însă dacă primește mesajul că tu ești întors împotriva lui, dacă primește mesaje de genul „Mi-ai zis și n-ai făcut” / „M-ai mințit” / „Nu pot să am încredere în tine”, asta e ceva care blochează revenirea și vindecarea. Încrederea și respectul trebuie menținute chiar și în împrejurări din astea furtunoase.
La ce „semne” să fii atent?
Ca părinte trebuie să fiu atent dacă copilul meu mănâncă, dacă doarme, dacă are grijă de el, se îmbracă curat, își face temele, iese cu prieteni, are prieteni, dacă nu cumva are dificultăți într-o relație și e dat peste cap. Toate lucrurile astea pot să indice că el nu mai funcționează bine și chiar dacă n-a început consumul, astea pot fi semnele unei patologii în sfera sănătății emoționale care pot duce la începerea consumului.
Iarăși, ceea ce contează e să-i cunoaștem prietenii, să nu ne ferim să-i invităm la noi acasă, să nu ne ferim să le propunem activități dacă vor. Să știm cu cine sunt copiii noștri, ce se întâmplă cu ei, și în gimnaziu dar și mai târziu dacă se poate, când se fac mai mari și au un prieten, o prietenă. Cooperarea e foarte importantă.
Merge metoda de „a băga frica-n el”, sperând că așa nu o să se atingă niciodată de droguri?
Există studii foarte clare, de fapt o întreagă ramură a psihologiei, care arată că nu de frică neapărat se feresc oamenii de comportamente dăunătoare și că-i mai important să-i arăți unui om, unui copil, ce să facă pozitiv, nu ce să nu facă.
La cealaltă extremă sunt părinții care cred că e mai sănătos să-i inițieze ei pe copii, fie că e vorba de fumat, băut sau alte comportamente dăunătoare, ca să elimine elementul de tabu care îl face așa atrăgător și să fie și într-un spațiu sigur.
Nu e nici asta o soluție. Ba chiar e foarte important să practicăm și noi ca părinți un stil de viață sănătos, să nu bem și să nu fumăm în fața copiilor, iar tot ceea ce facem cu ei să fie în acord cu vârsta. De exemplu, să-l lași să guste din băutura ta la o ocazie, de la 12-13 ani. Dar întotdeauna e de explicat. Nu știu de ce e atitudinea asta, că copiii nu înțeleg, deci să nu ne obosim. Copiii înțeleg chiar extraordinar de multe!
Dar revin și spun – toate substanțele care au potențial de adicție, pornind de la alcool, nu e util să fie tratate în felul ăsta de către părinți, cu o atitudine de tipul „Poți să experimentezi, dar să-mi spui” sau „Facem împreună”. E treaba ta ca părinte să impui prin exemplu un sistem de valori și de norme acasă, care să rămână acolo, bine pus – „Nu ai aprobarea mea. Să știi că oriunde ai fi, eu sunt îngrijorat cât timp tu consumi. Să știi că asta e atitudinea mea și că vreau să știu ce e cu tine ca să pot să te ajut.”
E pedeapsa o soluție? Să îi iei telefonul ca să nu mai aibă acces la prieteni, să îi iei mașina ca să nu se ducă pe unde nu trebuie, să îi iei toți banii ca să nu mai aibă cu ce să cumpere droguri…
Și îl împingi pe culmile disperării, într-o situație în care va risca și mai mult să obțină ce are nevoie. Poate să se ducă să ia bani din altă parte, să fure, să presteze servicii sexuale sau să devină dealer pentru vreun traficant. Și atunci ce ai făcut? Ești liniștit că n-a făcut supradoză din banii tăi, ci din banii altcuiva?
Tu, ca părinte, ești primul care trebuie să faci harm reduction cu copilul tău, dacă vrei să-i fi alături în treaba asta. Și trebuie să-i fi alături pentru că nu poți să te delimitezi de problema asta. Știința arată că dependența implică 50% „stofa” noastră, informația genetică, și apoi mediul de creștere – familia – și mediul cultural și la urmă, disponibilitatea drogurilor în societate. Deci nu te poți delimita. E copilul tău, care trece prin ceva similar cu orice altă patologie psihiatrică. Nu e un păcat! E o boală.
Și da, trebuie să ai tăria și curajul să o duceți împreună. Să înțelegi realitatea lui, cum vede el lucrurile și să fii cu el în niște limite. „Îți dau bani, dar numai atâția. Te ajut doar de aici până aici, dar vreau mereu să fiu alături de tine dacă se întâmplă ceva rău.”
Mai concret, ce e de făcut într-o asemenea situație?
Trebui să acceptăm ce se întâmplă! Să cercetăm bine cu ochii deschiși, fără teamă, să discutăm cu specialiști și să facem un tratament care include, de fapt, și intervenții psihosociale sau anumite schimbări în stilul de viață care să ajute. Îl ducem la un psiholog și un psihiatru pediatru, astea sunt primele două lucruri și, de fapt, singurele două lucruri pe care le avem la dispoziție, iar de aici se pot crea soluții personalizate pentru fiecare copil și familia lui.
Și zic de familie pentru că e cel mai bine în aceste cazuri să se facă terapie de familie sau, și mai bine, fiecare părinte să apeleze la un psihoterapeut. Noi nu suntem poate suficient conștienți de legătura foarte strânsă între generații, între părinte-copil sau bunici-părinți-copil. Că există o transmitere nu doar genetică, dar există o transmitere a unor idei, a unor convingere, a unor traume de la o generație la alta și atunci e cât se poate de neproductiv să ne închipuim că copilul a făcut asta în izolare, că așa i-a trecut lui prin cap sau că automat sunt de vină prietenii sau școala.
Influența grupului de prieteni este într-adevăr extrem de puternică și de aceea trebuie contrabalansată de o legătură solidă de cooperare și respect în familie. Cu cât legătura din familie este mai fragilă, cu atât influența anturajului mai mare, dar cu cât copilul se simte mai conectat față de mamă, de tată, de frații lui, cu cât se simte mai valorizat, mai semnificativ în familia lui, cu atât este mai puțin vulnerabil la influența unor adolescenți cu comportamente periculoase.
Cum poți ca părinte să nu iei dependența copilului ca pe o ratare personală? Și cum poți face față emoțional unui asemenea roller coaster de frici și incertitudini?
Ca părinte trebuie să accept că o parte cu siguranță vine și de la mine, din ce am dat ca informație genetică, poate din comportamentul meu și nu-mi dau seama și nici nu știu să pun degetul câteodată. Dar o altă parte pur și simplu se întâmplă. Și atunci trebuie să fiu capabil să stau în treaba asta împreună cu tine, copilul meu, până o rezolvăm. Fără îndoială, ai nevoie de terapie, ai nevoie de sprijin, de o rețea de suport. În Occident nu există să ai grijă de o persoană cu tulburare psihiatrică fără să ai și tu suport emoțional. Pentru că e devastator, într-adevăr. Poți să nu mai dormi, să nu mai mănânci de grijă, de disperare, ca la orice boală gravă poate să-ți cadă părul, să-ți scadă imunitatea și să te îmbolnăvești.
Ar fi bine să ai pe cineva acasă care să te cheme să mănânci, să te odihnești, să ai acces la tratament psihiatric la nevoie, să nu cazi și tu în depresie. E greu, dar ca la o cursă de maraton te ții și te ții până la final, cu încredere că medicamentele funcționează și din psihoză se poate ieși. Și chiar dacă e o problemă de-o viață, în ziua de azi se poate gestiona și-o schizofrenie. Poți să muncești, să ai o familie și să duci o viață împlinită. Important e să te ții de tratament. Ca la atâtea boli grave pe lumea astea, de unde nu știi că ai putere, trebuie s-o găsești în tine.
*********
În ianuarie 2023, împreună cu ARAS, am pus pe picioare centrul de informare și suport pentru adolescenții consumatori și părinții lor. Află mai multe despre proiect AICI.