“Să accept, atât cât pot, ceea ce nu pot face”-Oana Iaru, medic IOB
Oana Iaru este medic la oncologie pediatrică în Institutul Oncologic Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu din București. Pe scurt, IOB, acolo unde în luna mai am făcut un Ochi de lumină pentru copiii internați la oncologie pediatrică cu părinții lor. Am povestit cu Oana despre cum este să fii medic pe această secție. Dar și OM.
∗∗∗
Eu sunt Oana, am 40 de ani și de ceva vreme, destul de multă, drumul vieții mele s-a împletit cu oncologia pediatrică. Dacă mă întrebi cum s-a întâmplat asta, este dificil de spus, dintotdeauna mi-am dorit să fiu medic și să lucrez cu copiii. Probabil pentru că sunt doua dintre lucrurile care mă caracterizează cel mai tare: iubirea pentru copii și dorința de a fi de ajutor. Așa că până când am terminat facultatea, lucrurile au fost oarecum bătute în cuie.
Am ales pediatria la rezidențiat, am muncit cu drag în timpul rezidențiatului și atunci când a venit rândul stagiului de oncologie pediatrică, nu eram așa de entuziasmată, ba chiar mă gândeam cu groază cum o să fie în cele două luni pe care le aveam de petrecut la spitalul Marie Curie. Și, spre surprinderea mea, aceste două luni s-au transformat în patru, am mai lucrat un stagiu acolo, apoi peste un an am plecat în Franța, unde am mai lucrat șase luni ca rezident în oncologie pediatrică la Paris.
Și, deși tot ceea ce ținea de pediatrie îmi făcea plăcere și m-aș fi gândit că o să profesez cu drag, într-un fel oncologia pediatrică s-a lipit de sufletul meu. Poate pentru că am simțit că ajutorul meu e mai mare acolo și că e important ce fac. Nu știu foarte bine să spun de ce, dar cert este însă că s-a lipit această specializare de mine, astfel încât, atunci când am terminat rezidențiatul, unde lucrasem în toate subdomeniile pediatriei, nu mi-a fost greu să aleg să vin la Institutul oncologic, deși aveam și alte variante de pediatrie generală, neonatologie, urgente pediatrice. Aș fi putut sa fac multe alte lucruri ce țineau de pediatrie. Dar atunci când a aflat că există posibilitatea de a lucra în oncologie, a fost ca și cum s-ar fi făcut lumină în calea mea din următorii ani. Și așa a și fost, am ajuns la IOB, împreună cu prietena mea Olivia, ceea ce a fost de mare ajutor și am început munca acolo.
Este greu, n-aș putea spune nicio secundă că este ușor. Este greu în primul rând să fii în preajma suferinței și a morții, cred că asta e greu la nivel individual pentru oricine. Este greu să te simți neputincios ca om și ca medic. Dar pe de altă parte, felul în care se trăiește acolo, este mai autentic, cred eu. Și mai profund. Adică lucrurile superficiale și neimportante sunt date la o parte și viața capătă valoarea pe care ar trebui să i-o dăm cu toții.
Cel mai greu, evident, a fost să pierd copii. Și, poate și mai greu de atât, să-i văd suferind și să nu îi pot ajuta, sau cel puțin nu așa cum credeam că trebuie ajutați. Să le alin durerile întru totul, să le îmbunătățesc respirația. Este foarte greu de tolerat asta și încă mai am momente de răzvrătire, dar am ajuns la un echilibru și mă concentrez pe ceea ce am de făcut și pe ceea ce pot face bine, săpând în mine și apeland la ajutor profesionist, la psihoterapie, și încercând să mă concentrez pe ceea ce pot face și să accept, atât cât pot, ceea ce nu pot face.
Probabil că va urma o perioadă și mai grea pentru mine, profesional, pentru că urmează să mă întorc la muncă după aproape doi ani de stat acasă cu băiețelul meu și probabil că va fi o perioadă greu de dus din punct de vedere psihologic, pentru că mă voi raporta altfel la copii, față de cum am făcut -o până acum, dar am încredere că, cu ajutorul meu și al oamenilor de lângă mine, și, dacă va fi nevoie și cu ajutor specializat, voi trece peste.
Nu știu cum să definesc o secție de oncologie pediatrică. Este un loc al extremelor, cred eu, un loc unde viața se trăiește cât de bine se poate și autentic și cu profunzime. Este un loc unde zâmbetele și bucuriile sunt la cote maxime și este minunat să vezi un copil zâmbindu-ți. Dar, evident, este și un loc cu foarte multă suferință. Îmbinarea lor probabil că aduce mare valoare vieții. Cel puțin vieții mele. Prin filtrul locului în care lucrez îmi analizez viața poate cu alte criterii sau poate mai profund decât aș fi făcut-o dacă nu eram acolo.
∗∗∗∗∗∗∗∗
Mulțumim, Oana, că ți-ai donat ziua de naștere pentru copiii care acum au parte de un spațiu de poveste, un Ochi de lumină, care să le dea puțină alinare și speranță pe durata internării lor.
∗∗∗∗∗∗∗∗
Mai multe despre Ochi de lumină, proiectul lunii mai la Zi de Bine, chiar aici.
