Suflete cusute cu dantelă – Puterea mamelor de îngeri
Despre Victoria și Cristina s-ar putea scrie un roman. Un roman care punctează cum viața e câteodată subtilă și câteodată grosolană în asemănările și legăturile pe care le creează între noi ca oameni. Iată două femei care nu s-au cunoscut niciodată, unite peste timp și peste granițe de o experiență comună – ambele au dat naștere în 8 luni unor prunci perfect sănătoși până în ziua când au încetat să respire.
Pentru Victoria s-a întâmplat acum aproape 20 de ani și abia acum a simțit că poate e timpul să își spună experiența. Pentru Cristina au trecut 3 ani și deja simte că povestea ei ar putea fi de folos altor mame. Că e nevoie de comunitate, de deschidere, de prietenie.
Victoria a născut natural, în România, într-un spital de stat și experiența a marcat-o pe viață. Cristina a născut și ea natural, în Austria, într-un spital de stat, iar experiența ei a fost una semnificativ diferită. Niciuna dintre ele nu a putut să vorbească cu mama ei despre ce s-a întâmplat… nu la modul serios.
Victoria a divorțat la 3 ani după. Cristina a divorțat la doar câteva luni după.
Victoria nu s-a mai recăsătorit și nici nu a mai rămas însărcinată. Cristina abia începe să se gândească cum s-ar putea simți o nouă sarcină în viața ei. E complicat…
Ambele femei împărtășesc aceeași pasiune – yoga. Cristina s-a apucat de yoga înainte de bebe Cornel, Victoria a descoperit yoga după bebe Luca. Pentru Cristina a rămas o pasiune, pentru Victoria s-a transformat într-o profesie care i-a liniștit mintea și sufletul. Ambele ar spune că Universul lucrează în moduri curioase…
Vrem să încheiem cauza noastră din această lună, mulțumind acestor două femei dragi pentru încrederea de a ne face părtași la poveștile lor, de unde poate că alte mame își vor găsi puțină alinare, speranță, un sentiment de înțelegere și de „împreună”.
Am luat fragmente din ceea ce ne-au povestit cu atâta curaj și vulnerabilitate și le-am pus pe foaie, față în față, într-un dialog închipuit, ca și când, la finalul romanului, Universul le-ar fi făcut cunoștință într-o cafenea după atelierul de yoga.
*****************
Victoria: Sarcina pe care eu am purtat-o a fost foarte bună, fără absolut nicio problemă până într-o bună dimineață, când eram deja în 28 de săptămâni, când am simțit că fătul nu se mai mișcă și atunci am sunat imediat doctorița, eu nefiind o persoană care se sperie ușor, dar țin minte că urma să plecăm câteva zile undeva și faptul că nu s-a mai mișcat m-a pus pe gânduri. Și când m-am dus și a pus ecograful… fătul deja nu mai era viabil. Ce să mai spun?
Nici măcar nu-mi trecea prin cap că la o sarcină care era atât de bună și fără probleme și sub supraveghere s-ar putea întâmpla așa ceva. Cu atât a fost mai mare șocul! Dacă ai o sarcină cu dificultăți, aveam prietene, aveam în familia mea femei care au ținut sarcina greu, atunci poate te mai gândești că s-ar putea întâmpla ceva, dar așa… După aceea am aflat, când au făcut autopsia, că au fost congestii cerebrale.
Cristina: Am avut o sarcină fără probleme, dar la 8 luni mi-am dat seama că nu mai mișca… pur și simplu i se oprise inima. Explicația a fost că se întâmplă… la o persoană din nu știu câte se întâmplă și nu există vreo cauză medicală. Desigur, se fac niște teste pe loc și se recomandă să faci și după teste de trombofilie, de genetică și tot felul de lucruri. Eu de trombofilie făcusem și oricum acum mai toată ia lumea o aspirină. Pe celelalte nu le-am făcut pentru că încă nu m-am gândit că aș vrea să încerc din nou. Și da, auzi că tot crește numărul avorturilor spontane la prima sarcină, mai ales după o vârstă, dar niciodată nu m-am gândit că mi s-ar putea întâmpla mie.
Victoria: În șocul ăla, singura întrebare era „dar ce s-a întâmplat? Cum a fost posibil?” Și cel mai bun răspuns pe care am putut să-l primesc în ziua aceea și în toate zilele următoare a fost „Se mai întâmplă…” Și acum, când vorbesc cu tine mi se pare în continuare de o cruzime extraordinară să-i spui unei femei care tocmai și-a pierdut copilul că „Se mai întâmplă…”
După care, au hotărât doctorița împreună cu „domnul profesor”, care fusese chemat, au hotărât ei doi să-mi provoace nașterea. Atunci eu am zis că vreau să rezolvăm repede, să facem cezariană, și nu au vrut, pe principiul că nu așa se face, că sunt tânără și siiigur o să mai fac copii… adică hotărâsc ei pe corpul tău… Eu nu m-aș fi gândit niciodată să fac cezariană, voiam să nasc natural, clar. Dar având în vedere ce s-a întâmplat, probabil că emoțional tot sistemul meu voia să ajungă la o stare de zero mai repede, dar nu a fost chip. Și atunci mi-au dat niște pastile care să provoace dilatația și au început cele mai grele 48 de ore din viața mea. Un corp care nu era pregătit de naștere… durerea fizică, durerea emoțională a pierderii, orele care nu mai păreau să treacă. Știu că eram singură într-o rezervă, dar auzeam femei care nășteau să mă gândeam că „Uite, totuși se nasc copii…” A fost absolut îngrozitor și mă bucur că pot să vorbesc acum așa, cu oarecare înțelegere despre asta, la 20 de ani după.
Cristina: Era sâmbătă dimineața când m-am dus la ecografie. Au încercat să găsească un puls, au chemat un medic senior, o doctoriță pe care o vedeam pentru prima oară. Mi-au spus că nu există puls și dacă sunt cu cineva să-l sun să urce. Soțul meu aștepta jos, pentru că eram în perioada COVID. Am mai verificat încă o dată, cu toții. Nimic! Am vrut să fac cezariană, dar doctorii mi-au spus că nu e deloc indicat, că e demonstrat științific că e cel mai bine pentru corp să treacă prin nașterea naturală, mai ales dacă mai vrei să faci copii. Eu efectiv nici măcar nu-i auzeam la început, am discutat de mai multe ori, ei realizând că sunt în șoc tot îmi spuneau că trebuie să mă gândesc pe termen lung. Și știam de la prietena mea, care pățise fix același lucru cu o săptămână înainte, că a luat pastila și în 5 ore i s-a declanșat nașterea naturală, la mine a durat 5 zile…
M-au internat și m-au dus pe un etaj separat, unde era foarte liniște, ca să nu stau pe etaj cu toate mamele care nășteau. Mi-aduc și acum aminte că doctorița, în timp ce mergeam spre salon, mi-a zis că în experiența ei a văzut multe persoane care au pierdut un copil, ca mine, dar nu a văzut niciodată să se întâmple a doua oară. Mi s-a părut că e o chestie plină de speranță pe care să i-o spui cuiva și mi-a rămas în cap. I-a zis soțului meu că poate să stea cu mine constant, că poate să vină când vrea, deși era COVID și aveau reguli foarte stricte, că se ocupă ei de protocol, de tot.
Următoarele zile veneau la mine mereu, îmi făceau analize, stăteam cu perfuzie, mi-au făcut ședințe de acupunctură care ar fi ajutat și ele să declanșeze nașterea. Aveam la dispoziție o asistentă pe care puteam să o chem oricând să vorbim, să o întreb dacă e sigur să facem un lucru sau altul. Venea la noi zilnic psihologul spitalului și făceam tot felul de ritualuri – să scrii ceva, să desenezi lumânări pentru copil – care să te ajute să începi să procesezi pierderea. Și le făceam și eu și soțul meu. Mi-au dat pliante și informații. Mi-au pus la dispoziție un fotograf, un voluntar pentru spital care face poze pentru părinții în astfel de cazuri, ca ei să aibă ceva palpabil în urma bebelușului. Mi-au explicat că după naștere pot să stau cu bebelușul în cameră, pot să-l țin chiar peste noapte, pot să-i fac baie… Știu că sună a șoc și groază, dar după ce am citit și eu cărți pe subiect după aceea, îmi dau seama că a fost chiar foarte bine ce au făcut. Și au fost foarte mindfull, întotdeauna m-au întrebat ce simt să fac, dacă vreau să-l văd sau nu… i-am simțit foarte aproape și am avut încredere în ei.
Am născut pe la 1 noaptea. A venit și un preot și până dimineață ne-am luat rămas bun de la bebe. Mi-au mai făcut un set de analize și am plecat acasă. Apoi, pentru astfel de pierderi de sarcină spitalul acela avea un loc special la cimitir, cu urne, și se organiza o ceremonie o dată la 3 luni, când erau chemați toți părinții. Aveai și posibilitatea să organizezi singur înmormântarea, dar noi am ales varianta prin spital. Cred că am fost 5 cupluri în total pe „tura aia”. Ceremonia mi s-a părut foarte mindfull și cumva naturală, spitalul s-a ocupat de tot, au fost trandafiri, a fost o femeie care a cântat la chitară și preotul. Și fiind la vreo două luni distanță simt că am avut și puțin răgaz să procesez. A fost foarte ok așa.
În spital nu m-am mai întors. La despărțire i-am mulțumit doctoriței și ea m-a rugat tare mult, dacă pot și o să fie, la următorul bebe să vin să naștem împreună. Mi s-a părut așa înduioșător… După naștere, asistenta care vine obligatoriu acasă să te verifice pe tine și pe bebe a venit și la mine să vadă cum sunt, să vorbim. Le-am trimis și bomboane la spital, la câteva luni după, să le mulțumesc că au fost Oameni și au făcut ca totul să pară mult mai natural și uman decât ar fi fost altfel.
Victoria: Eu copilul nu l-am văzut, nu mi l-au arătat, l-au dus direct la morgă. Știu că era băiat. Și asta a fost… Am trecut printr-o sarcină, am născut, am avut și furia laptelui, totul s-a întâmplat doar copilul fizic nu exista. Și da, acel copil face parte din constelația familiei mele, este parte din familia mea. Ne gândisem și la nume, mă gândeam acum dacă am mai vorbit despre asta după aceea, dacă i-am mai spus numele după aceea… nu mai știu. Dar numele pe care i-l dădusem era Luca. Orice copil nenăscut își are locul în familie și acum îmi dau seama cât e de important să îl integrăm, fie că e vorba de înmormântare sau alt ritual de rămas bun… acum îmi dau seama că la vremea respectivă nici prin cap nu mi-a trecut să întreb de înmormântare și nici nu ni s-a prezentat ca opțiune. Pur și simplu am plecat din spital cu mâna goală.
M-am întors acasă cu o grămadă de vinovății, mai ales că nu aveam niciun răspuns. Și îmi aduc aminte de soțul meu, cât de vinovat se simțea el, chiar dacă știam că atâta timp cât a făcut congestie cerebrală nu puteam face nimic să prevenim asta… e foarte delicat și foarte dureros spațiul în care te întorci acasă. E un eveniment care surpă o relație foarte profund și nici a noastră nu a mai rezistat mult timp după. Eu mi-am pus alte întrebări, am vrut alte lucruri de la viață… Și acum suntem apropiați, pentru mine este parte din familia mea, știu că oricând am nevoie de cineva să mă asculte sau cu care să mă sfătuiesc pot vorbi cu el, dar după Luca am crescut separat.
Cristina: E incredibil de greu să discuți despre asta. Și mie mi-e greu, dar văd că e greu pentru toate părțile implicate, medici, parteneri, familie sau prieteni. Eu aveam un baby group de vreo 15 persoane, multe expate, toate care urmam să naștem în noiembrie-decembrie. Și uneia dintre ele i s-a întâmplat fix același lucru, cu o săptămână înainte. Și când eram în spital, doar eu și soțul meu, i-am scris. Nu simțeam nevoia să vorbesc neapărat despre asta, ci doar pentru că habar nu aveam ce să fac, nu aveam niciun termen de referință, nu știam cum va trebui să nasc, nu înțelegeam nimic. Și a fost interesat să văd cum a fost pentru mine, româncă, și cum a fost pentru ea, care e jumate americancă jumate nemțoaică. Sper exemplu, mama ei a zburat din State în Viena în aceeași noapte, iar eu n-am simțit nevoia să zic nimănui o săptămână, dar și când le-am zis la mine n-a venit nimeni din familie. La ea a venit mama și toate surorile, împrăștiate în toată lumea. Drept e că nici eu nu am cerut cu vorbe tipul ăsta de suport, dar nici din partea lor n-a venit. Și trebuie să zic că atitudinea ei deschisă m-a ajutat și pe mine să mă deschid, chiar dacă nu la nivelul ei, dar măcar să mai trimit mesaje către familie, să mai încerc… Am ajuns la concluzia că te ajută foarte mult să vorbești, dacă simți nevoia asta.
Victoria: Uite că nu mai știu dacă mi-am luat concediu, probabil am stat câteva zile acasă, dar știu că mă suna toată lumea. Că se aflase și mă suna lumea. Și într-un fel mă ajuta lucrul ăsta, dar într-un fel tare mă încurca. Era obositor… să tot vorbești despre asta. Chiar și acum, când îți povestesc ție despre momentele alea și îmi amintesc casa cum era și cum venea lumina pe geam… îmi vine să zic că asta e o pierdere și o suferință care se trăiește ca într-o capsulă. Cine poate cu adevărat să te susțină? Familia mi-a fost aproape, dar nu-i de parcă am putut să vorbesc cu cineva despre asta. Mamele generației mele făceau avorturi nenumărate, faptul că s-a oprit un copil din evoluție era „Așa si? Next!” Și în generația mea și a mamei mele așa s-a pus problema. Țara noastră duce o mare suferință din cauza tuturor copiilor nenăscuți. Și dacă asta ți se induce, atunci și tu ai impresia că trebuie să treci repede peste chestia asta, pentru că altfel e ceva în neregulă cu tine.
Cristina: Eu la mama am simțit că durerea ei a fost așa mare că n-a putut să mai acomodeze durerea mea, așa cum e de multe ori pentru femeile din generația ei, și nu am reușit încă să găsesc o cale către ea pe subiectul ăsta. Mama a trecut și ea prin ceva asemănător – eu provin din gemeni și fratele meu a murit în spital, la vreo două săptămâni după naștere. Și asistentele i-au spus pur și simplu că el nu a supraviețuit și au trimis-o acasă doar cu mine. Nu l-a mai văzut, nu a avut niciun fel de încheiere. E o experiență despre care nu cred că a vorbit cu cineva vreodată, iar eu nu am găsit o cale să mă simt auzită în tot ce a generat în ea pierderea mea.
Victoria: Eu cred că în momentele alea nu e nimic de spus. Poți doar să stai cu acea persoană și să îi primești și să-i validezi emoțiile, stările prin care trece. Pentru că nu ceea ce spui este important. Prezența! Orice ai spune este doar ceea ce crezi tu că ar avea celălalt să audă. Dar trecând prin experiența asta și prin alte experiențe dureroase de pierdere, ca de exemplu pierderea părinților… ce să spui? Că ce? C-așa trebuie să fie? Da, așa trebuie să fie, dar asta clar nu mă ajută. Ce m-a ajutat pe mine a fost prezența oamenilor dragi mie acolo și o discuție cât mai firească, cât mai în prezent. Iar atunci când am avut de plâns, să fie cineva acolo să pot să plâng, știi? Să mă ia în brațe și atât. Doliul este un proces pentru fiecare, nu există un timp, un număr de ani. Pentru mine se fac 20 de ani și e prima dată când vorbesc așa coerent despre asta.
Cristina: Doliul nu e ceva liniar, poți fi ok în unele luni, iar altele luni, dar pentru mine e evident că treci niciodată peste, ci asta ești tu într-o nouă realitate în care trebuie să trăiești. Singura cale e să vină discuția de la tine, pentru că chiar dacă am trecut prin asta, nici eu n-aș ști dacă pentru altă persoană e ok să întreb ceva sau nu. Conversația trebuie să înceapă de la tine. Câteodată mi-e greu și cu prietenele mele care au copii. Prietena mea cea mai bine are 3 copii și de când m-am întors în țară, în situația asta fiind, cumva n-am simțit să ne vedem de viață ca înainte, să ne întâlnim când copiii ei mă stânjenesc, dar n-am deschis subiectul, nici eu, nici ea. Și îl simt așa, plutind între noi. Eu sunt sensibilă la reacțiile celorlalți și nici ei nu știu ce și cum să facă, să zică. Văd pe fața lor că le e greu, pentru că nu s-a vorbit la noi despre asta. Eu nu am reușit să integrez nici în familie ce mi s-a întâmplat. Când vezi cât de inconfortabil e pentru celălalt, nu îți mai vine nici ție să deschizi discuția. În România nu discutăm despre frici și în niciun caz despre frica de moarte, iar atunci când te întâlnești cu ea cam rămâi de izbeliște, te izolează.
Victoria: Înțelegerea mea de acum consider că este globală. Am înțeles că ceea ce ți se întâmplă la un moment dat este doar un lucru, doar o parte, iar de ce se întâmplă este pentru că întotdeauna viața, divinitatea, inteligența universală, cum vrei să-i spui, are întotdeauna un plan mai mare sub care trăim toți. Întotdeauna ceva se întâmplă… dar cum ne raportăm la acel eveniment, asta aduce valoare adăugată vieții pe care o trăim.
Cristina: În viață nu contează ce planuri îți faci tu, că o să-ți zică de multe ori „Hai să jucăm ruleta!”
Victoria: Eu am fost mereu o persoană pentru care trezitul dimineața, dusul la școală și apoi la serviciu, să ai o mașină și să mergi în vacanțe… mi se părea prea puțin, mi se părea că viața nu poate să fie doar atât. Iar această întâmplare m-a făcut să mă uit și mai profund la ce este viața și care este sensul și care este rolul meu, care este menirea mea și cum pot să merg mai departe. Suferința asta m-a format, m-a polișat, m-a făcut să mă uit la viață din perspective noi. Trecutul este un bun învățător, dar altceva nu ai ce să faci cu el. Trebuie să mergi mai departe și să trăiești în prezent. Când înțelegi că viața trebuie trăită în fiecare moment, înțelegi și că să trăiești în trecut, mereu cu gândul la cum ar fi fost, înseamnă să trăiești într-o stagnare și o lipsă de responsabilitate. Ce pot să spun este că nu am niciun regret.
Cristina: Plecarea lui dintre noi ne-a umplut sufletul de tristețe și dor infinit. În același timp, ne-a oferit lecții valoroase, precum faptul că dragostea adevărată transcende toate granițele imaginate de om! Nu avem nevoie de prezența lui fizică pentru a-l iubi clipă de clipă și pentru a avea locul lui în viața și inimile noastre pentru totdeauna.
∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗
În luna martie vorbim deschis despre doliul perinatal, aducem în România primele două cuddle cots pentru ca părinții să își poată lua rămas bun, organizăm grupuri de suport pentru cadrele medicale din două maternități și grupuri de informare pentru mame și gravide, împreună cu Asociația Moașelor Independente. Mai multe despre proiect AICI.