Povești pe bicicletă
Mircea Crisbășanu s-a pus la drum, un drum croit pe bicicletă, marea lui pasiune. A fondat asociația Centrul cultural și comunitar Nucu din Urlați și își dorește să trezească pasiunea pentru drumeție și tradiții locale în cei care îi trec pragul. Ne-am pus cu Mircea la povești pentru proiectul nostru din luna iunie, Via Soarelui. Și nu numai…
Zi-ne ceva despre tine, ceva ce nu ai mai spus de mult timp…
M.C: Unul din primele mele joburi în studenție a fost pe sampling de vinuri. Pe-atunci mergeam într-o rețea de magazine și am avut primul contact cu vinurile elaborate. Până atunci nu prea știam ce înseamnă un vin sec, demi-dulce, care e diferența între struguri etc. A fost simpatic că atunci am aflat mai multe despre vinurile bune. Și ce rămânea de la sampling, duceam în cămin și făceam mini-party cu colegii de cămin. Nici nu bănuiam eu că peste ani și ani, urma să ajung în zona Dealu Mare și să locuiesc aici. O fi fost așa, vreun hint…
Cum ați dat voi peste conacul Nucu?
M.C: Foarte multe din lucrurile pe care le am acum, sau modul de viață pe care-l am acum, se datoreaza bicicletei, într-un fel sau altul. Inclusiv oamenii pe care am ajuns să-i cunosc, cu care am ajuns să lucrez sau sa avem proiecte împreună care nu neapărat sunt legate de acest domeniu. Prin intermediul bicicletei ajungem să ne întâlnim la un moment dat și după aia să deschidem niște porți.
La fel a fost și cu Conacul Nucu. Am un vechi prieten, ne-am cunoscut pe bicicletă pentru că am făcut împreună un proiect, o investigare a traseului Dunării pe bicicletă și am făcut o selecție cu cine să participe. Era un proiect Erasmus în anii 2013 -2014 și Gabi a participat și el. Și, la scurt timp după, îmi zicea că vrea să își cumpere o livadă, voia să se ocupe de partea asta și m-a întrebat dacă am recomandări de teren.
Pe atunci eram recent mutat în Urlați, adică stăteam undeva în gazdă în Urlați cu Simona, și i-am zis să vină în zona Urlațiului, că trebuie să fie terenuri pe aici, e o zonă bună pentru pomicultură. A venit și nu a găsit ce voia el, dar știa că noi ne gândim și căutăm o casă tradițională pe care s-o restaurăm. Nu ne gândeam la chestia cu conacul. Adică a venit el în zona noastră să-mi spună de conac.
A fost exact ca-n filme. Era noiembrie și începuseră să cadă frunzele din copaci. Conacul nu se vedea, era totul foarte boschețit și nu vedeai nimic de la șosea. El nu mai știa unde era proprietatea și noroc că mergeam pe strada principală și a văzut printre frunze silueta clădirii. Ei, și cand am intrat acolo pentru prima dată în cramă, cum era totul?! Fără uși, fără podea, întuneric, umezeală, în partea din stânga gunoi până în tavan, în partea din dreapta era grajd. Țineau calul înăuntru, în cramă. Și când am intrat prima și prima dată, era noiembrie și gri după ploaie, și-acuma țin minte, în gândul meu am zis: vai cât de mișto e! Apoi am investit foarte mult timp și energie și bani să salvăm casa. Poate conacul ne-a găsit pe noi, nu știu dacă neapărat noi l-am găsit pe el. Și acum, recent, de când putem caza și facem evenimente, reînsuflețim locul. Și pe vremuri, probabil, erau niște petreceri aici…însemnate.
Ce-a fost cel mai greu în tot procesul asta, ca antreprenor, ca familie?
M.C: Sunt fel de fel de obstacole, sigur că greu este să păstrezi un echilibru, să nu lași proiectul să te acapareze atât de mult încât să lași familia în plan secundar. Deci am avut de găsit acest echilibru, care a însemnat inclusiv ore mai puține de somn. Însă mi-am păstrat entuziasmul, în tot timpul ăsta, că totuși e o perioadă lungă, dacă te gândești, din 2015 de când am început. La un moment dat vibe-ul ăsta s-ar putea duce și te poți trezi că atunci când vrei să-i dai drumul să nu mai ai mojo pentru asta. Mă bucura enorm și reacțiile pe care le au oamenii, vizitatorii când vin prima dată la noi, sigur și cei care revin!
Pornim de la obstacole și ia uite, ajungem la ce mă motivează! Ce mă motivează e faptul că acest conac are valențele astea multiple, nu e doar un conac vechi de 111 ani căruia acum i se redă viața, dar iată că devine un hub de descoperire a zonei. Vii la conac, pornești apoi pe bicicletă să explorezi traseul și să vezi ce are să ofere zona.
De unde vine pasiunea ta pentru bicicletă și drumeție?
MC: Bicicleta a fost elementul primar care a tot apărut în peisaj de câteva zeci de ani. Și cred că a început de la efortul pe care l-am făcut, elev fiind, să-mi cumpăr o primă bicicletă din alocațiile strânse. Pe vremea aceea puneam frumos deoparte alocațiile și în clasa a 12-a mi-am luat bicicletă. Un bun și vechi prieten de-al meu mi-a spus la un moment dat: “Băi, știu eu o pantă super mișto, aproape de Ploiești, unde putem să ne dăm. Hai să mergem! Deci era vremea aia, mai pe haiducie, înainte de a intra în Uniunea Europeană, drumuri libere, plecai de-acasă și părinții nu aveau cum să știe unde ești, ce faci, nu puteai să le dai telefon. Și-am ajuns noi la Vărbila, care este foarte aproape de Urlați și acolo e o pantă faină, unde noi ne-am dat la vale ca să simțim adrenalina. După care am urcat și iar ne-am dat jos și apoi ne-am întors la Ploiești. Peste două săptămâni am vrut să mă duc din nou, era vacanța de vară, nu aveam ce să fac acasă. Și Tibi, prietenul ăsta al meu, n-a mai vrut să vină și m-am dus singur. Ăla a fost momentul în care am început să explorez tot ce înseamnă împrejurimile Ploieștiului pe bicicletă și mi-a plăcut foarte mult. Am fost și de unul singur. Era destul de greu să găsești pasionați de acest lucru pe vremea aia și să faci o gașcă de bicicliști cu care să mergi. Așa că am trecut de obstacolul ăsta mental, să merg singur pe traseu. Apoi am făcut și tururi mai lungi, chiar de 160 de km, fără planning, fără google maps. Țin minte și-acuma că aveam o pagină de atlas școlar, am rupt pagina, un A4 și aia era harta mea de ghidaj.
Ce a contat foarte mult e că a pornit clar de la un sentiment de libertate pe care mi-l pot oferi, dar după aceea, am ajuns în profunzime, am descoperit România cu alți ochi, nu cum o vezi din mașină. Pe bicicletă ai toate simțurile active: vezi, mirosi, auzi. Apoi vorbești cu oamenii mult mai ușor decât într-o carcasă pe roți care merge cu o anumită viteză. Și pentru un adolescent experiența e foarte generoasă, pentru că ajunge să înțeleagă lumea devreme.
∗∗∗∗∗∗∗
În luna iunie amenajăm un traseu care leagă oameni și poveștile lor, tradiții și locuri de petrecut timp liber de calitate. L-am numit Via Soarelui și poți citi mai multe despre proiect chiar aici.
