Despre consum de substanțe, SIDA și ce face ARAS de 30 de ani în România
Maria Georgescu, director și membru fondator Asociația Română Anti-Sida (ARAS), este de profesie medic stomatolog. Anii ‘90 au adus-o în mijlocul problematicii legate de SIDA și a ajuns să fondeze ARAS, o “organizație într-o geantă” cu ședințele de început ținute în propria sufragerie. Cu siguranță unii dintre voi vă mai amintiți efervescența din acei ani în care au apărut ONG-urile. Au apărut pentru că probleme sociale grave au ieșit la lumină: copii abandonați, copii cu HIV, consum de droguri.
Am invitat-o pe Maria Georgescu să ne povestească puțin din traseul celor 30 de ani împliniți recent de ARAS și de bătăliile lor duse contra curentului, pe subiecte (din păcate) încă tabu: HIV și consum de droguri.
Cum ați intrat pentru prima dată în contact cu problematica SIDA?
M.G: În 1985, când am dat concurs la Institutul de sănătate publică, începuserăm să citim despre HIV, despre adulții cu HIV din România. Se știa că avem cazuri la adulți, nu se știa nimic de copii. Bomba a izbucnit prin 1988, când un veterinar, dr. Pătrașcu, s-a gândit să facă niște teste HIV pentru copiii de la un cămin din București. Și a descoperit că, din 60 de copii, 30 erau pozitivi și s-a speriat. HIV era deja o problemă, dar cum să o spună?! Și, cum era corespondent pentru o universitate din Anglia, a mai primit teste și a mers și la Tg. Mureș și Constanța, a testat în total 600 de copii. Așadar, în 1990 existau deja datele, se știa că 400 de copii din cei testați erau seropozitivi. Atunci a izbucnit toata povestea și am început să aflăm. SIDA în Romania a fost un accident pediatric…
Apoi, am intrat în legătură cu cei de la Crucea Roșie Internațională care aveau programe în România, misiuni de 6 luni prin care trimiteau oameni să ajute copiii și persoanele în vârstă. România era în criză atunci după Revoluție și era un stat terminat. Printre aceste programe era și un program HIV, pentru care căutau parteneri să îl poată implementa.
Eu avusesem niște accidente la cabinete, cu niște oameni din institut care veniseră la tratament și care fuseseră cu internări multe și eu nu purtam mănuși la vremea aceea, în cabinetul stomatologic. Purtai mănuși doar dacă intrai în operație, pentru că nu aveam. Și curățam cartofi acasă și mă tăiam și aveam niște frici în capul meu. Și tot atunci, prin martie-aprilie ‘90, un medic din institut căruia îi făcusem multe extracții, fusese pacientul meu în urmă cu doi ani, a murit de HIV.
Și atunci am decis să mă testez, dar testele nu se făceau în România, se trimiteau la Institutul Pasteur în Franța și a durat 3 luni să primesc rezultatul. Trei luni în care eram cu capul țăndări și am decis să colaborez cu Crucea roșie, asteptând rezultatele.
Și așa a început povestea mea. După o perioada de 3 luni petrecută la cursuri în Elveția, m-am întors plină de entuziasm să fac ceva pentru Crucea roșie română. Dar directorul de la vremea aceea mi-a zis că organizația ajută bătrâni, copii, nu o să dea niciodată prezervative, nu o să vorbească niciodată despre droguri sau educație sexuală. Niciodată.
Dar noi am format o mulțime de voluntari la Crucea Roșie, am avut o întâlnire cu ei și le-am propus să facem un ONG. Nu știam exact ce este un ONG, dar era ceva ca și Crucea Roșie.
Cum ați început concret ca asociație?
M.G: În noiembrie 1991, când a murit Freddie Mercury, împreună cu voluntarii de la Crucea roșie, am stat în pasaj la universitate și am împărțit pliante, ascultând muzica lui. Atunci s-a supărat directorul de la Crucea Roșie că am dat pliante și am vorbit despre prezervative. Mi-a spus că acest program trebuie să dispară și atunci am decis să facem o asociație. Nicoleta Dascalu era voluntar atunci, pentru că era studentă la Litere, așa ne-am întâlnit și împrietenit. Și astfel am înființat ARAS cu voluntarii de la Crucea Roșie, care erau pe atunci studenți la teologie, politehnică, chimie, litere, medicină.
Și au fost atunci 5 ani de entuziasm, în care n-aveam niciun ban, eram o organizație într-o geantă și ne întâlneam la mine în sufragerie. Sau mai făceam ședințele la institutul de sănătate publică, după program. Și mereu erau reclamații că au venit ăia de la ARAS și au furat – că se furau la vremea aceea becuri, era întuneric. Sau că au furat hârtia igienică. Din contră, noi duceam acolo pentru că voiam cumva să reinstaurăm normalitatea în România.
Cum ați ajuns de la HIV înapoi către consum?
M.G: În acea perioadă veneau foarte multe ajutoare pentru copiii bolnavi de SIDA. Apoi Mino Damato care a făcut secția Doru de la spitalul Babeș. Acelea au fost niște vremuri în care noi am decis că trebuie să facem ceva pe partea cealaltă, pentru că HIV e un accident. Noi trebuie să vorbim despre transmitere sexuală și transmitere prin ace, seringi folosite de consumatori. Dar când spuneam asta, toată lumea spunea: ce consum, în România nu există așa ceva! În ‘95 când în România spuneai consum de droguri, toată lumea sărea pe pereți. Dar începuseră să existe seringi. Pe străzi, prin școli, pe la toalete, deci exista un semn. Și am început să discutăm despre sexualitate chiar în primul an de existență ARAS.
Și ați început campaniile la mare…
M.G: În 1992 am făcut prima campanie la Costinești, până în 2000 am făcut asta vară de vară și ne-am făcut cunoscuți. Erau tineri din toată țara care veneau la Costinești și, când le dădeai un pliant și un prezervativ, reacțiile erau diverse: mulți spuneau “mamă, ce chestii mișto”, alții spuneau că nu venit să facă sex la Costinești sau că sunt cu mama sau că niciodată n-o să facă așa ceva. Și când ne-am întors acasă am făcut și primul spectacol de 1 decembrie (Ziua de luptă anti-SIDA), totul benevol. Dintr-un spectacol de o oră, s-a transformat în unul de trei ore. Atunci am început să vedem că tinerii erau teribil de dornici să vadă, să afle, dar părinții erau foarte reticenți. Și lumea, mai ales ministerul, instituțiile publice spuneau “atenție că-i incitați și sunt doar niște copii”.
Deci problema cu părinții și adolescenții care consumă e poveste veche?
M.G: A propos de programul de acum cu părinți și copii, atunci am făcut primele broșuri cu informații pentru părinți și profesori. Și, separat, pentru elevi. Pentru că, ne-am spus noi, ei trebuie să știe să vorbească cu copiii pe limba lor, cumva. Să nu-i intimideze, să nu le interzică. La vremea aceea aveam și un helpline care era un hotline, ca să sune bine, un număr fix. Și era interesant că le spuneam părinților să vorbească diferit cu un copil de 7 ani, de 11 ani, de 13 sau de 14-18 ani.
Am avut și cărți pe care le-am tradus pentru că revoluția sexuală era în Europa din anii 60 și lumea aceea era cumva pregătită. Am avut de unde să ne inspiram, era un mod în care deschideam comunicarea dintre copii și părinți. Și asta nu era ușor, pentru că veneau voluntarii noștri, aveam foarte mulți voluntari atunci, și spuneau că e o utopie, că ei nu pot vorbi cu mamele lor: “i-am spus că mă duc la ARAS și a mama spus că e bine că te duci la ARAS că măcar acolo înveți, eu nu pot să vorbesc cu tine, mi-e jenă, nu pot să-ți spun”. Era câte un puști care spunea că n-are cine să îi explice: “taică-miu nu e, sunt numai eu cu mama și n-are cine să îmi spună”. Și oamenii aceștia au devenit ulterior educatori în comunitate.
Cum este în prezent?
M.G: E nevoie de o rețea de întrajutorare între părinți. Mă tot întreb: cum să nu vorbească un medic cu copilul lui? Sunt și copii mici, copii de clasa a 8-a, îi trimit părinții la pregătire și ne sună pe noi aici la ARAS și ne zic: “i-am dat bani să se ducă la meditator și meditatorul îmi scrie acum că el n-a primit de 3 luni niciun ban și că nu-l mai meditează. Și ce să fac, să-l iau de păr? Nu mai pot să mă înțeleg cu el deloc”.
Și nu e numai despre droguri. E vorba despre alcool, păcănele, telefon, orice. Dar, dacă alcool sau drogul sunt controlate, în sensul că tu ești stăpânul acelor porniri, ele sunt ok.
Și totuși ce se întâmplă pe parcurs în relația părinte-copil?
M.G: Psihologii spun că se întâmplă ceva cu un părinte care e foarte apropiat de copilul lui până în clasa 1-a, pe chestia de sănătate. Apoi, dintr-a 1-a până într-a 5-a, părintele e foarte atent să scrie, să ia note bune, să deseneze, să facă limbi străine. După ce copilul intră în clasa a 5-a, părintele are o mică frică legată de cum se adaptează la a 5-a, dar apoi l-a scăpat din mână. Părintele se relaxează, l-am adus aici, e premiant, se duce la pian, se duce la baschet, suntem bine. Și nu-l mai controlează. E un soi de oboseala parentală, spun psihologii, părintele nu mai stă de vorbă, vine acasă, se uită la meci, iar copilul e în camera cealaltă, nu se mai joacă cu el cum era până într-a 4-a, când mai colorau împreună sau se mai jucau “Nu te supăra, frate!”. Copilul are deja prieteni, iar părintele îl crede mare. E independent. Și părinții se relaxează până într-a 8-a, când reapar grija de școală și de note.
Ce e special la adolescenți?
M.G: Acum e și presiunea între 14 și 18 ani, presiunea grupului și a hormonilor: hai să bem, să vedem ce substanțe luăm, să ne simțim bine, iar când ai luat substanțe, nu mai ai grijă să te protejezi. Se duc protecțiile de toate felurile și ei pierd controlul. Și noi, la ARAS, am încercat să vedem ce facem. Sunt mame care și-au adus copii să facă voluntariat, au intrat în tratament substitutiv, pentru că dacă ești minor nu poți să intri în tratament substitutiv fără să fii însoțit de un adult.
Sunt însă și mame care dramatizau foarte tare: “prefer să-l dau pe mâna poliției, să-l bag în pușcărie, ajutați-mă să-i facem un flagrant. Decât la cimitir, mai bine mă duc să-l vizitez la pușcărie.
În 2003 deja aveam 4 ani de harm reduction și împreună cu mai multe organizații am făcut Rețeaua Română de Harm Reduction. De atunci preocuparea noastră atunci a fost cum facem să-i ajutăm pe părinți, mai ales că fără părinți speranța că la scoală o să se întâmple ceva este deșartă. Copilului i se pare că tot ce vine din școală e obligatoriu, trebuie să dea test și să uite a doua zi. Am decis să facem educație în afara școlii și să educăm și părinții. De atunci am lucrat unde erau festivaluri, de exemplu. Pe atunci heroina era drogul cel mai folosit, până în 2010 când au apărut legalele. Dar când au apărut legalele pe piață, asta a devenit o problemă de sănătate publică pe care n-a evidențiat-o nimeni.
(…) Nu e firesc ca Agenția Națională Antidrog să aibă în evidență 10.000 de consumatori de droguri problematice, injectabile și doar 2000 de locuri la tratament substitutiv. Nu e normal ca cineva să vină la București pentru tratamentul substitutiv. Toți consumatorii trebuie să aibă o șansă la tratament. Iar o organizație nu poate face nimic de una singură. Trebuie să mobilizăm comunități.
…………..
30 de ani mai târziu, pare că suntem înapoi la punctul de pornire.
De aceea, în ianuarie 2023, împreună cu ARAS, am pus pe picioare centrul de informare și suport pentru adolescenții consumatori și părinții lor. Află mai multe despre proiect AICI.
