Despre pierdere in 3 pași: 2. Despre pierdere în cuplu. Și despre ce le spunem copiiilor
Cum anume se modifică dinamica de cuplu în cazul pierderii unui copil?
C.D: Relația de cuplu poate să fie o bună resursă de susținere a procesării doliului și cei doi parteneri să se poată baza unul pe celălalt prin acceptare și disponibilitate, astfel încât să fie o trecere împreună prin această perioadă dificilă a vieții. Însă nu întotdeauna se întâmplă astfel. Este posibil ca partenerul, la rândul său, să fie și el foarte afectat, drept urmare, fie să aibă o dificultate în a accepta pierderea și consecințele acesteia, fie să încerce să protejeze excesiv mama care a pierdut bebelușul, iar în această situație riscul apariției unei rupturi în relația de cuplu este foarte mare. Este important ca într-o astfel de situație să se ceară sprijinul psihologului pentru a putea parcurge această perioadă într-un mod cât mai sănătos.
Pentru a putea a procesa și integra pierderea unui copil, un cuplu are nevoie de multă stabilitate și susținerea inclusiv a celor din jur, a familiei extinse, pentru că în mod cert trauma perinatală influențează major relația de cuplu, fie în direcția întăririi ei, fie slăbind-o foarte mult, deseori putem să vorbim chiar despre ruperea relației de cuplu. Studiile arată că în astfel de situații poate să apară ,,explodarea familiei” și despărțirea cuplului conjugal în 70% din cazuri, după o perioadă de 3 ani de la moartea copilului (De Clerq M, 2005, ,,Les repercussions du syndrome de stress post-traumatique sur les familles”).
Într-o astfel de situație pot apărea întrebări care se referă la viitor sau la sentimentul apartenenţei, la credințele și valorile pe care le au cei doi, la reacții ambivalente față de alte cupluri cu copii și copiii acestora, inclusiv referitoare la îndoiala legată de competențele de a fi părinți și la stima de sine.
,,Nu mai suntem așa cum sunt ceilalți acum și nimeni nu ne înțelege durerea.”
,,Nu mai suportăm prietenii care au un copil nou născut.”
,,Avem sentimentul că nu avem dreptul să fim fericiți.”
,,Ar fi trebuit să găsim o modalitate pentru ca ea să nu mai muncească în perioada sarcinii și să nu pună copilul în pericol.”
,,Ar fi trebuit să facă mai multe controale medicale.”
,,Nu mai avem repere corecte legate de ce înseamnă viață și ce înseamnă moarte.”
,,Nimeni nu poate să ne înțeleagă durerea.”
,,Soțul meu nu reacționează aproape deloc, nu spune nimic,iar eu simt permanent nevoia să vorbesc cu el despre bebelușul nostru mort.”
,,Ne este teamă acum să nu ne moară și celălalt copil.”
,,Ne este teamă că orice încercare vom face de acum înainte de a mai avea un copil, poate să se termine la fel, cu moartea lui.”
,,Ne este teamă continuu de tot ceea ce poate să fie mai rău.”
Ceea ce trăiește partenerul în momentul pierderii bebelușului este dintr-un anumit punct de vedere asemănător cu ceea ce trăiește mama, însă dintr-un alt punct de vedere este net diferit. Este asemănător pentru că toate caracteristicile legate de doliu pe care le-am amintit până acum se activează și în interiorul său, acestea fiind profund umane; este diferit pentru că în mod real partenerul nu a avut acces la realitatea fizică a corpului bebelușului față de mamă, care l-a purtat în pântec sau poate a avut ocazia să îl țină în brațe, dacă moartea a avut loc după prima săptămână după nașterea copilului.
Este foarte important ca părinții să aibă acces la corpul copilului după ce acesta a murit, întrucât doliul în absența unui corp este un proces extrem de dificil și întotdeauna va migra către un doliu complicat, pentru că în astfel de situații poate să apară deseori ideația unei erori medicale sau a unei erori legate de copil, ca și cum nu este vorba despre propriul copil care a murit. Această ideație poate veni și după o perioadă foarte lungă de timp, în unele situații și după 10-12 ani, mamele așteptând să fie căutate de către copilul care posibil nu a murit și poate trăiește undeva și va vrea cândva să își cunoască mama.
Ce simt ceilalți frați atunci când o mamă este în doliu perinatal?
C.D: Reacțiile copiilor la pierdere și la doliu sunt diferențiate în funcție de vârstă.
În cazul copiilor mici, până la vârsta de 3-4 ani, putem să remarcăm faptul că apar unele modificări în comportamentul acestora atunci când se confruntă cu moartea unui bebeluș, care ar fi putut să fie sora sau fratele lor, iar aceste manifestări, în principal, sunt bazate pe ceea ce se întâmplă în interiorul mamei și pe modalitățile acesteia de a face față situației de doliu. Așadar, copiii mici pot trece prin faze discontinue de plâns, pot avea o atitudine de protest mai mult decât de obicei, devin cu ușurință din orice motiv foarte greu de consolat, sunt triști, uneori pot fi detașați de prezent; cel mai des manifestă este hipersomnia, iar adeseori se pot plânge de dureri somatice (de cap, abdominale). Este posibil să trăiască o anxietate puternică de separare și să aibă solicitări de afecțiune foarte insistente.
Este de remarcat faptul că acest tablou comportamental poate fi de scurtă durată, poate apărea episodic și să fie întretăiat de momente în care copilul se comportă ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
În general, micuții îndoliați sunt foarte sensibil la repercusiunile doliului asupra mediului lor, fiind esențial pentru ei să fie reinstaurat cât mai rapid un mediu familial sigur și securizant. Dacă mama sau părinții trec printr-o perioadă foarte dificilă, așa cum este situația pierderii unui bebeluș, este important ca un alt adult să poată să îngrijească, să acompanieze copilul mic, astfel încât acesta să beneficieze de legături de atașament securizant.
Până la vârsta de 6-8 ani copilul percepe moartea ca pe un eveniment extern și o descrie ca pe ,,un somn lung”, ,,o călătorie lungă”, ,,un altfel de a trăi”, iar în imaginație se joacă adeseori cu moartea într-un mod natural: ,,ne facem că murim”, ,,nu e de-adevăratelea”, ,,fă-te că ești mort”, ,,acum tu mureai”, ,,e ca și cum ai murit”, acestea reprezentând expresii deseori utilizate de copii în astfel de situații pentru că nu pot înțelege încă faptul că moartea este universală și ireversibilă.
După vârsta de 9 ani însă, se instalează treptat conștiința universalității și ireversibilității morții, ceea ce aduce în viața copilului multă derută, dezorganizare în ceea ce privește sentimentul de siguranță și credințele sale.
Referitor la procesarea doliului într-o situație în care mama a pierdut bebelușul, iar sora sau fratele sunt în perioada adolescenței, remarcăm faptul că pot avea loc schimbări majore în înțelegerea evenimentului și a reacțiilor imediate sau pe termen lung în urma acestuia.
Astfel, în procesarea doliului adolescentului, atunci când află de moartea posibilului frate sau soră, putem să întâlnim tulburări psihosomatice, tulburări ale somnului, deseori anxietate și tulburări de atașament, de comportament, autoagresivitate, neglijență, dificultăți de concentrare și atenție. Deseori pot fi prezente și conduite periculoase marcate de jocuri traumatice, care au drept scop inconștient rănirea corpului pentru ca emoția din doliu să poată fi mai concretă, corporalizată.
Le spunem sau nu le spunem copiilor despre moartea bebelușului care ar fi putut să fie sora sau fratele lor?
C.D: Categoric da, le spunem. Important în această situație este locul în care se face anunțul, cine anunță și cum anunță.
În principal este important să găsim un loc liniștit, cât mai neutru, să evităm camera copilului pentru că deseori după ce află despre o veste atât de dificilă, are nevoie să se retragă într-un loc de siguranță și este important să-i permitem să facă acest lucru. În funcție de vârstă este important să plecăm de la ceea ce înțelege copilul că se întâmplă și să valorizăm cuvintele, explicațiile pe care el și le spune, chiar dacă acestea sunt încărcate de o anumită stângăcie.
Este important ca persoana care anunță să fie un adult care se poate autoregla într-un mod sănătos, care este echilibrat și care își permite să trăiască emoțiile specifice pierderii, fără ca acestea să îi creeze un dezechilibru major. Deseori, dacă mama sau tata sunt cei care anunță pierderea bebelușului, în relație cu copilul este posibil să se manifeste și durerea acestora, fiind în acest fel supra-încărcat.
Sunt câteva puncte cheie legate de cum îi spunem copilului despre moartea bebelușului care ar fi putut să-i fie frate sau soră: este esențial să explicăm faptul că bebelușul nu mai suferă după moarte, să nu mințim cu privire la cauzele morții, să nu ne grăbim a-i răspunde la întrebări copilului și mai degrabă să ne ajustăm discursul în funcție de ceea ce a înțeles și ceea ce crede el, să nu îi impunem în vreun fel să meargă la locul înhumării dacă va avea loc o înmormântare a bebelușului, dar să nu interzicem dacă el dorește să vadă corpul și să participe la ritualurile funerare.
Prezența corpului mort al bebelușului duce întreaga experiență într-o zonă a realității și o scoate dintr-o funcție de idealizare, unde poate să existe multă negare, dar și multă frică. De asemenea, la înmormântare copilul este important să fie însoțit de un adult-resursă, care să îi ofere stabilitate și susținere mai ales în situația în care părinții sunt prea copleșiți.
Un alt element important legat de ce anume și cum anume să-i spunem copilului despre moarte, este să rămânem conectați cu zona de adevăr și să ținem cont de faptul că a fi mort nu este deloc similar cu ,,a adormi”, ,,a pleca într-o călătorie”, ,,ne privește din cer”.
Este important cuvântul ,,moarte” să fie pronunțat natural, fără mascarea emoțiilor și să se pună accentul pe faptul că bebelușul care a murit nu se va mai întoarce niciodată, nu va putea fi în cadrul familiei, însă nu va fi uitat. De asemenea, este necesar să îi spunem copilului că nu este deloc vina lui pentru moartea bebelușului, care ar fi putut să îi fie frate sau soră, că el nu este deloc în pericol să moară și că este înconjurat de persoane care îl iubesc și care se ocupă în continuare de el.
Este însemnat în cazul doliului la copii să înțelegem că acesta poate fi caracterizat de amânare în manifestare, care este absolut naturală și poate să fie adus la suprafață într-o perioadă ulterioară – posibil în perioada adolescenței, la nașterea propriului copil sau atunci când propriul copil va avea vârsta pe care o are acum copilul care și-a pierdut posibilul frate sau soră.
În cazul adolescenților, lucrurile stau puțin diferit pentru că știm că aceștia vor folosi internetul să caute informații cu privire la moarte. Așadar, este important să oferim cât mai multe detalii exacte pe care le cunoaștem referitoare la cauzele morții și îi putem propune adolescentului să vadă corpul bebelușului, să participe la ritualurile funerare, dar fără să îi impunem sub vreo formă acest lucru.
Pierderea unui bebeluș printr-un avort spontan, o întrerupere de sarcină la cerere sau în prima săptămână după naștere atrage după sine o perturbare a întregului sistem de atașament al familiei și există implicații semnificative la nivelul relaționării între toți membrii familiei. De aceea, este necesar și important să se recurgă la ajutor specializat, presupunând asistare, acompaniere, consiliere, psihoterapie cu un psiholog specializat pe doliu.
Doliul este întotdeauna devastator?
C.D: Cu siguranță, nu! Doliul nu este întotdeauna devastator. Moartea face parte dintr-o dinamică firească, este o ultimă formă a vieții și chiar dacă în prezent credințele străvechi despre moarte au fost înlocuite de cunoașterea medicală, tehnicistă și științifică, există o componentă naturală și sănătoasă a psihicului care poate să privească moartea ca pe un eveniment natural, care are nevoie de atenție, răbdare și resurse pentru a putea fi integrat cu ușurință mai departe în viețile celor care rămân.
∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗
În luna martie vorbim deschis despre doliul perinatal, aducem în România primele două cuddle cots pentru ca părinții să își poată lua rămas bun, organizăm grupuri de suport pentru cadrele medicale din două maternități și grupuri de informare pentru mame și gravide, împreună cu Asociația Moașelor Independente. Mai multe despre proiect AICI.