Părinții: și ce (mai) e de făcut atunci când copilul tău consumă?
Dr. Gabriel Cicu este psihoterapeut, psihiatru și fondatorul clinicii de psihiatrie și psihoterapie Color Mind. Se ocupă de adicții încă din 2008, în urma studiilor făcute în Barcelona, loc în care și-a descoperit pasiunea și interesul pentru tratarea adicțiilor, într-o țară cu un consum foarte ridicat de substanțe, dar în același timp o țară cu un sistem foarte bine pus la punct în ceea ce privește reducerea riscurilor asociate consumului.
Am stat de vorbă pe îndelete despre adolescenții care consumă substanțe, despre părinții acestora și ce (mai) rămâne de făcut atunci când în familie își fac loc drogurile și riscurile asociate acestora.
Ce mai e de făcut atunci când părintele descoperă că fiul/fiica consumă substanțe?
G.C: În ambele situații, tot ce rămâne de făcut este să creeze cu proprii copii o relație puternică, de acceptare. Adică să nu confrunte, să nu judece, să nu tragă concluzii, să nu pună etichete, să nu îl certe, să nu îl pedepsească, toate din zona asta sunt cu NU. Cel mai important e ca în familie să poată să vadă ce este dedesubtul acestui consum. E nevoie de -ceea ce se numește în zilele noastre și e foarte la modă, comunicare- un alt cuvânt n-avem, dar în principiu o comunicare sănătoasă, în acceptare, în iubire, nu cu etichete și confruntări sau pedepse.
Ce e “ok” să simți ca părinte atunci când descoperi că fiul/fiica ta consumă substanțe?
G.C: Grijă. Atât. Asta ar fi “corect” cu ghilimelele de rigoare. Dacă copilul răcește, ai grijă de el. Dacă copilului îi e foame, ai grijă de el. Dacă copilul spune că vrea să meargă la festival, ai grijă de el. Trebuie să ai grijă.
Problematica e foarte reală: vorbim de ascunziș, rușine, vină. De cele mai multe ori sentimentul pe care îl trăiesc părinții este de vină. “Eu am greșit cu ceva”. Și de aici bulgărele crește și se transformă totul, de fapt, într-o căutare de vinovați. Tu ești de vină, vecinul e de vină, prietenul e de vină, colegul de bancă e de vină, anturajul e de vină, statul e de vină, poliția e de vină. Și toată lumea e de vină. Și e o căutare complet inutilă, nu este nimeni vinovat. Nu despre asta este vorba, este vorba că viața este o întâlnire cu suferința. Nu există opțiunea să nu, nici la regina Angliei, nici la tanti Aglaia din Ferentari, suferința există. Tendința noastră firească este să ne pansăm și să avem grijă de suferința noastră. Și fiecare o face cu ce are la îndemână. Dacă substanțele sunt la îndemână, folosim substanțe. Nu e mai bine sau mai rău.
Părintele vine la noi, are tendința să ni-l pună în brațe: faceți-mi-l bine. Și io vin peste două săptămâni să-l iau de aici, “bine făcut”. Și atunci parte din firescul programului e să le spunem părinților că sunt parte din program.
E despre o altfel de relație cu copiii…
G.C: Ca vorbe sunt des întâlnite: să stai cu el, să-l asculți, să petreceți timp cu el, să faci activități cu copilul, să devii un soi de prieten. Să existe libertatea ca el să exprime ce are de exprimat, să nu-i fie frică că va fi judecat, certat, pedepsit etc. Vorbim de iubire sau grijă, care sunt elemente fundamentale, și deseori se întâmplă să aud în conversațiile pe care le am: “Păi ce, să facă ce vrea?!”. A iubi pe cineva nu înseamnă a accepta orice. Adică limitele, exercitarea și trăirea sub auspiciile limitelor e un firesc al vieții, e tot iubire. Ca să-i pui limite copilului tău înseamnă că-l iubești. Pentru că îl înveți cu realitatea vieții. Punându-le limite le arătăm că îi iubim.
Dar trebuie să învățăm să știm cum s-o facem: asta nu se face cu bătaia, cu pedepse, există o întreagă știință a psihologiei care învață oamenii cum să pună limite fără să fie abuzive. E o discuție foarte fină, pentru că imediat trecem în partea cealaltă: aaa, îl abuzezi. Aaa, îl iubești prea mult și îl alinți. Imediat ne ducem în extremele astea, ca și cum doar asta înseamnă alintul și abuzul. Nu, e un întreg gri între astea două. Cum să învățăm părinții să învețe să pună limite în mod sănătos copiilor e un manifest al iubirii.
Dacă există o relație bună în familie, faptul că copilul se duce la liceu sau la o petrecere cu clasa lui din liceu și vine acasă și spune: mamă/tată, aseară a fost marijuana la petrecere și am tras și eu două fumuri. Ok, hai să vorbim despre asta. Faptul că ai consumat o dată sau că ai experimentat, asta nu te face nici addict, nici drogat. Ai experimentat ceva. E ca și la sex, poate nu e cea mai bună comparație: când înveți să faci sex de unde știi tu de prezervativ, de creme, de pastile, de anticonceptionale. Nu le știi, trebuie să te învețe cineva. Așa e și la substanțe: du-te și bea un pahar de vin la o petrecere. Vezi cum e, vii acasă și vorbim. Îți povestesc ce ai de făcut ca să știi, îți trimit mașina, vin să te iau să nu te împiedici pe stradă să-ți rupi gâtul. Bea niște apă să curețe – sunt niște reguli de bun simț. Și dacă omul mănâncă a doua zi dulce, ai grijă să nu bei nu știu cât, să nu le amesteci. Nu poți să-i spui copilului nu fă asta și să ai și pretenția să te asculte! Păi nu i-am spus, domnule? Eu i-am spus de atâtea ori să nu se drogheze. Așa vin părinții la noi. Și dacă i-ai spus, ce? Ce copil neascultător!
Eu m-am apucat de fumat tot în adolescență. Pe la vreo 15 ani. Și nu știu dacă era vreo suferință, dar modul acesta de a folosi ceva ilegal la adolescenți e foarte firesc: să încerce, să nu îl prindă. Sunt “teribiliști”, aud deseori: al meu s-a apucat din teribilism. Ce tânăr nu e teribilist? Și ce bine că vrea să fie cine vrea el să fie! Nu descrii nimic nou, descrii faptul că are 15 ani. Și al tău și toți de pe planeta asta care au 15 ani sunt teribiliști, dacă vrei.
∗∗∗∗∗∗∗∗
În ianuarie 2023, împreună cu ARAS, am pus pe picioare centrul de informare și suport pentru adolescenții consumatori și părinții lor. Află mai multe despre proiect AICI.
