Un „nebun” se mută în Ferentari, iar restul e poveste… de dragoste
La început a fost… Ionuț. Ionuț Oprea. Actor profesionist, bătea drumul până în Ferentari ca să facă ore de actorie și educație alternativă cu câțiva puști, în cadrul asociației Policy Center for Roma and Minorities. Apoi și-a zis că n-are sens să tot bată drumul. S-a mutat într-o garsonieră, în cartier.
Între timp, a venit lângă el și Mădălina Dorobanțu, actriță profesionistă, și împreună au înființat Asociația Ferentari, după 7 ani în care sute de copii și adolescenți au trecut prin mii de ore de mentorat la atelierele Playhood oferite de cei doi. Garsoniera a devenit atât de neîncăpătoare încât luna asta ne-am alăturat și noi proiectului și am promis să le amenajăm un nou sediu – #StudiourileFerentari.
Despre mituri urbane privind cel mai rău famat cartier din București și despre realitățile actuale cu care se confruntă copiii care vin la Playhood ne povestesc cel mai bine Ionuț și Mădălina.
Mulți dintre bucureșteni n-au călcat în viața lor în Ferentari. Ba nici presa nu abordează subiectul prea des. În consecință, pentru mulți dintre noi Ferentari e un fel de cartier la limita dintre mit și realitate, unele lucruri le știm din auzite, altele nu mai sunt valabile de ani de zile, pe altele le fetișizăm. Cum e de fapt viața în Ferentari pentru cineva care stă acolo, în câteva cuvinte?
Ionuț: Viața în Ferentari e ca viața în România, depinde câți bani sau ce privilegii ai. În Ferentari poți să te naști într-un palat cu porți aurite sau într-o garsonieră mizerabilă dintr-un ghetou.
Mădălina: Ferentariul e cel mai viu cartier al Bucureștiului. Copiii se joacă în fața scărilor de bloc, așa cum o făceam și noi, de dimineața până seara, adolescenții se plimbă cu trotinele sau bicicletele până nu mai pot, iar oamenii mari își iau răgaz să stea pe o băncuță în fața blocului/curții și să povestească. Ferentari e un cartier tare festiv, iar artificiile sunt nelipsite de la nunți, botezuri, majorate sau orice reușită e considerată demnă de acest lucru. O dată la câteva seri ne bucurăm de câte un foc de artificii, iar asta poate să dea o întorsătură foarte plăcută unei zilei mai grele.
Dar cum e Ferentari pentru cineva care vine prima oară? Ce e cel mai probabil să îți atragă atenția?
Ionuț: Pe unele străzi poți încă să mai vezi copii care joacă fotbal cu două pietre în loc de poartă sau un dependent de droguri care se injectează pe o bordură. Uneori poți să surprinzi cele două acțiuni în aceeași poză.
Mădălina: Când vii pentru prima oară în Ferentari îți pot atrage atenția imediat lucrurile bune și frumoase despre care am vorbit mai sus, dar, din păcate, acest lucru nu se întâmplă prea des pentru că ne atrage atenția mai întâi ce nu ne este cunoscut sau ce ne sperie. S-ar putea ca la prima vizită să-ți atragă atenția malderele de gunoaie, seringile de pe trotuare, mașinile de jandarmerie și abia apoi să le observi pe cele frumoase.
Cât de periculos e de fapt în Ferentari? Voi care ați dezvoltat acest proiect pentru educația copiilor din cartier, ce le-ați spune altor voluntari care nu știu nimic despre cartier, dar care poate se gândesc să ajute și ei pe cont propriu?
Ionuț: Ferentariul este un mediu periculos pentru copiii și adolescenții care trăiesc aici zi de zi. Îmi doresc ca oamenii să înțeleagă că lipsa educației este mereu o consecință, nu o alegere. Niciun copil nu se trezește dimineața și spune: „Heei, ce soare frumos e pe cer, ia să comit eu un abandon școlar”. Nicio adolescentă nu se nimerește pe marginea unei șosele și spune: „Ei, dacă tot sunt aici, să fac cu mâna unor mașini și să rămân gravidă”. În Ferentari, cel mai periculos lucru este statul, prin instituțiile sale, care nu se asigură că cetățenilor li se respectă drepturile și nu oferă un cadru rezonabil în care aceștia să-și îndeplinească responsabilitățile. Clanurile interlope, periculoase și ele, sunt tot o problemă a statului, sau mai degrabă a lipsei acestuia.
Mădălina: Cele mai periculoase sunt stereotipurile cu care venim din exterior. Sigur, cartierul nu era cel mai liniștit acum vreo 10-15 ani, dar nu e nici Bronx aici. Sunt mulți copii și tineri care au nevoie de ajutor și îndrumare, iar aceștia fac mult mai mult decât toate prejudecățile și temerile noastre. Îndrăzniți. 🙂
Un lucru adevărat despre Ferentari.
Ionuț: În Ferentari trăiesc oameni.
Mădălina: Mai are încă multă nevoie de ajutor.
Un lucru fals despre Ferentari.
Ionuț: Așa le place lor, să trăiască printre gunoaie.
Mădălina: „Te taie ăștia dacă nu ești de-ai lor.”
Un lucru adevărat despre „copiii de Ferentari”.
Ionuț: Copiii din Ferentari care nu au astăzi acces la educație, sunt adulții de mâine pe care vom da vina că nu sunt educați și ne trag țara în jos.
Mădălina: Zace potențial enorm ascuns prin garsonierele din ghettouri.
Un lucru fals despre „copiii de Ferentari”.
Ionuț: Au un talent nativ la muzică și dans.
Mădălina: „Nu vor, domle, să învețe. Dacă voiau, făceau.”
Top probleme zilnice cu care se confruntă copiii care vin la Playhood.
Ionuț: Violență, depresie, lipsa unui sistem educațional orientat spre viitor.
Mădălina: Violență, lipsa educației de calitate, depresie, discriminare.
La modul cel mai realist, ce impact vă așteptați să aibă Studiourile Ferentari în viața acestor copii?
Ionuț: Îmi pare rău să dezamăgesc audiența, dar în existența mea cotidiană nu-mi mai permit luxul de a gândi realist. Dacă gândesc realist, trebuie să recunosc că în spatele fiecărui puști care vine la studio sunt 1000 care nu fac nimic. Realist, până când nu există o soluție educațională sistemică adresată tuturor, ceea ce facem noi sunt doar petice și bandaje aplicate pe un sistem muribund. La modul cel mai realist, impactul nostru ar fi undeva sub 0.001 la sută și ar trebui să punem lacătul și să facem afaceri cu bitcoini.
Realismul nu a împiedicat însă zeci de copii și adolescenți din cartier să joace în filme, clipuri, piese de teatru, să ia premii, să câștige bani din arta lor, să combine arta cu educația, să devină tineri responsabili și modele de urmat pentru prieteni, vecini sau spectatori. Să interacționeze cu mii de tineri din generația lor și să vorbească asumat despre prejudecăți rasiale sau stereotipuri, să fie aplaudați, uneori cu lacrimi în ochi, de către profesioniști din tot felul de domenii sau lumi paralele și să transforme realitatea crudă din jur, în vis împlinit.
Mădălina: Prin intermediul mentoratelor individuale și a meditațiilor, copiii vor reuși să înțeleagă mai bine ce este școala și cum ar trebui să se raporteze ei la ea, dar și cum să se raporteze la propriile vieți/probleme/visuri, exersând răbdarea și gândirea critică. Mă aștept ca la Studiourile Ferentari copiii să învețe o meserie pe care și-o aleg: editor sunet/imagine, operator, fotograf, șamd.
Care e cea mai bună sursă de speranță în Ferentari? De unde speră oamenii care mai speră?
Ionuț: Mi-e greu să vorbesc despre speranță când mă gândesc la mamele din cartier care poartă pe umerii lor poveri, traume și responsabilități imposibil de imaginat. Nu pot să-mi imaginez care sunt resursele prin care unii oameni de aici încă au puterea să zâmbească, să tragă tare pentru a pune ceva pe masă sau să aibă încredere în doi actori care fac studiouri în Ferentari și vorbesc despre educație. Pot să vorbesc în schimb despre rezistență, spirit de sacrificiu, uneori chiar despre eroism, care înlocuiesc speranța, uneori imobilizatoare, cu acțiunea și lupta pentru drepturi egale.
Mădălina: Unii dintre cei care reușesc să spere o fac de dragul copiilor, iar copiii acestora o fac din teama de a nu sfârși în aceleași lupte precum părinții lor. Alții își pun ultima speranță în Dumnezeu. Multe speranțe s-au pierdut, însă, în munți de heroină și seringi sau au fost strivite în pumnii strânși.
Ce întâmplare v-a marcat cel mai profund în toți anii de voluntariat?
Ionuț: Într-o dimineață a venit un copil la noi acasă pentru mentorat. Urma să discutăm despre planul lui pentru următoarea perioadă. Eu spălam vase, Mădălina scria ceva la laptop. I-am zis să aștepte puțin până terminăm treaba. Bucătăria noastră are o fereastră imensă prin care se vede cartierul. Puștiul s-a așezat în fața geamului și după ce s-a oprit apa se auzea doar un clipocit de tastatură. A rămas acolo și după 15 minute a zis cu ochii în fereastră: „Doamna, ce liniște e la voi în casă”. Mi-am imaginat cam cum arată o zi banală pentru el, în care mai mereu există un zgomot de fundal, cineva care râde sau plânge, care țipă de nervi sau de bucurie sau care-i spune ce și cum să facă. Mi-am dat seama că după atâția ani de activitate nu am adresat o nevoie atât de banală la prima vedere, dar atât de necesară. Că port niște privilegii cu mine care pot să mă împiedice să văd nevoile cele mai acute. Acum, la mentorat am introdus și opțiunea de stat în liniște sau privit pe fereastră, activitate care mai aduce o nuanță de stabilitate într-o lume tot mai confuză.
Mădălina: Sinuciderea unui adolescent de 15 ani care ne-a frecventat trupa. Rapiditatea cu care s-au găsit scuze de genul „suferea din dragoste” sau „nu se înțelegea cu părinții”. Faptul că nu am asistat la nicio discuție despre depresia cauzată de traiul în ghetou mă face să mă gândesc cu tristețe că gestul lui va fi trecut cu vederea, iar totul va merge înainte ca și cum acest copil nu a fost vreodată printre noi.
