Poveste de trezit adulții
Povestea aceasta ne întoarce în timp, undeva prin 2015, când în trupa de teatru PlayHood apare D.
D. este un băiat din cartier dintr-o familie cu probleme de tot felul, dar care vrea să facă și el teatru. Un tip subțirel, energic, optimist, curajos, uneori haotic, mereu pe grabă și destul de haios. Într-o zi, a scris niște gânduri pe o foaie care au devenit o scenă din „Povestiri din Curtea Școlii”, prima piesă de teatru pentru gașca Playhood. A jucat alături de colegii lui, devenea tot mai bun, citea din ce în ce mai bine, făcea progrese și se gândeau împreună la viitor.
Minunea nu a ținut prea mult, căci noul venit a trebuit să-și găsească un loc de muncă. Avea deja 16 ani și familia nu mai ținea pasul cu nevoile normale ale unui adolescent. La revedere, teatru. La revedere, orice fel de educație. Bun venit în restul vieții tale de adult responsabil.
Din data de 1 Feb 2019, D. este închis pentru o faptă gravă de violență. S-au întâmplat multe evenimente în acest interval, iar o simplă decizie a declanșat o reacție în lanț, ca într-un joc de domino. Explicații, justificări, regrete, vinovăție, frică, solidaritate, gânduri și scenarii fără rost.
Colegii lui au rămas, totuși, cu două imagini în minte: D. pe o scenă, aplaudat în picioare de vreo 300 de oameni de cultură, artiști celebri și adolescenți și D. într-o celulă, alături de alți infractori. La doar câțiva ani distanță. Și au mai rămas cu sentimentul că oricare dintre ei putea să fie în locul lui.
Vă scriem astăzi despre o Românie în care elevi de clasa a VIII-a sau chiar mai mari nu știu să citească sau să scrie. Mai toți dintre ei sunt blamați direct pentru asta. Li se spune că ar trebui să fie mai atenți sau mai înțelegători. Uneori, auzim și justificări de-a dreptul jignitoare, prin care li se spune că pur și simplu nu sunt dotați genetic sau biologic pentru a reuși să înțeleagă materia…
Vă scriem astăzi despre copii înfometați, agresați, umiliți sau folosiți la tot felul de munci grele, fie că sunt în gospodăriile de la țară, fie că sunt în buricul Bucureștiului. Copii pentru care educația nu este un drept, pentru că pur și simplu nu face parte din realitatea pe care o trăiesc. Copii care nu sunt doriți la școală nici măcar de profesori. Iar orice act de violență sau discriminare asupra acestor tineri este cu ușurință considerat justificat și meritat.
La PlayHood tinerii încearcă să rămână optimiști, mai ales că acolo au găsit un loc în care măcar pentru câteva ore pe săptămână își permit luxul de a mai visa, de a mai citi o poezie, de a mai scrie un vers, de a sta la o poveste, la o felie de pizza și de a se obișnui cu ideea că educația nu înseamnă doar teme, temeri, autoritate, prejudecăți și segregare.
