„Cozonacii proaspeți” – Viața ca supraviețuitor al traficului de carne vie
Nu-i spunem numele şi nici măcar prenumele pentru că băiatul ar putea fi identificat mult prea uşor. Dar îl mai cheamă şi Mihai. Acest prenume l-a primit recent, atunci când a fost botezat la Mănăstirea Râncaciov. La casa de copii nu-i boteza nimeni. Aveau, în schimb, educatori care îi închideau frecvent în camera de pedepse… îi spuneau camera neagră.
Nu-i spunem numele şi nici măcar prenumele pentru că băiatul ar putea fi identificat mult prea uşor. Dar îl mai cheamă şi Mihai. Acest prenume l-a primit recent, atunci când a fost botezat la Mănăstirea Râncaciov. La casa de copii nu-i boteza nimeni. Aveau, în schimb, educatori care îi închideau frecvent în camera de pedepse… îi spuneau camera neagră.
„Aveai gratii la geam. Şi stăteai acolo, închis între patru pereţi cu zilele. La un moment dat, simţeai că o iei razna şi începeai să ţipi: <<Daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!>> Şi atunci, ţi se oferea pastila magică. Te adormea cu totul. Deveneai o legumă. Nu ştiai ce e cu tine. Nu mai aveai forţă de nimic. Nu îţi mai trebuia nici mâncare, nici absolut nimic!”
Acolo, în acel centru de plasament din Braşov, a început să sufere de o boală, din cauza căreia părul îi cădea în smocuri. Şi azi are porţiuni întregi de chelie.
„Părul ăsta mie nu o să-mi mai crească niciodată. Problema asta o am de la vârsta de 7 ani, e de la stres.”
Nu a mai suportat şi, la 16 ani, a decis să plece din centru. Noaptea stătea la un centru pentru oamenii fără adăpost, iar ziua căuta un job pentru elevi. Chiar asistentul social de la adăpost a fost cel care i-a propus să se angajeze ospătar într-un club din cartierul braşovean Bartolomeu. Mai târziu, avea să afle că acel individ a fost unul dintre racolatorii tinerilor dezinstituţionalizaţi, pentru gruparea care îşi avea cuibul în acel club. Nu era un local oarecare, ci unul exclusivist, cu acces doar pentru „oameni de-ai casei”. Mihai a realizat acest lucru din prima seară, când a văzut mulţi bărbaţi care se sărutau. Era, deci, un club pentru homosexuali, iar el nici nu ştia că astfel de locuri există în România. Patron era un italian, care administra „afacerea” împreună cu iubitul său din Braşov. Iar capul reţelei, care racola adolescenţi, era un cunoscut proxenet, gay şi el. Acesta i-a spus lui Mihai că nu e suficient să servească la mese. Va trebui să se travestească, să urce pe scenă şi să ţină câte un mic show în fiecare seară.
„Mi s-a spus că banii aruncaţi de clienţi vor fi ciububcul meu. Şi eu am acceptat, pentru că se făceau bani şi îmi doream mult să îmi închiriez o locuinţă. Am fost, aşadar, machiat, am pus pe mine haine de femeie şi o perucă şi mi-am zis hai să intru în rol! Nu a fost uşor, pentru că mie îmi plăceau fetele. Deşi, la vârsta aia, eu încă nu reuşisem să cuceresc niciuna. Eram virgin. Trebuia, deci, să dansez şi să cânt, de fapt, să fac playback pe melodii celebre. Mi-au spus că semăn cu Naomi (un travestit celebru din ţară). Nu mă simţeam în largul meu, aşa că pentru curaj mi s-a pus ceva într-un cocktail. Aşa a început totul.”
Mihai a fost, deci, drogat şi apoi aruncat în subsolul clubului, unde era amenajat un bordel ilegal, numit neoficial „Mica Sodoma”.
„Dimineaţa m-am trezit cu dureri anale. Nu am ştiut ce s-a întâmplat, dar mi-am închipuit…”
Spune că îl violase chiar italianul, patronul clubului, iar bodyguarzii săi l-au ţinut sechestrat în acel beci, unde nu era singur, ci împreună cu alţi băieţi de 18, 17, 16 şi chiar 15 ani. Erau adolescenţi ieşiţi din sistem, veniţi ca şi el, din acelaşi adăpost de noapte, sau adunaţi de prin canale, gări şi aşa mai departe. Ajunseseră acolo păcăliţi cu o ofertă de serviciu sau cu o consumaţie gratuită şi au sfârşit traficaţi sub nasul autorităţilor sau chiar în „beneficiul” lor.
„Noi eram numiţi cozonaci proaspeţi, toţi tinerii dezinstituţionalizaţi. Şi când eşti proaspăt, era fericirea lor. Clienţii erau şi avocaţi, au fost şi preoţi, şi jandarmi, un gardian de la puşcăria din Codlea, un cunoscut cardiolog, au fost şi din poliţie şi chiar un director de centru de plasament. Mai târziu, omul a fost şi dat afară din funcţie. Dar atât! A mai fost şi cineva de la consiliul judeţean, au fost primari. Au fost mulţi… Se mai perindau pe acolo şi şpăgarii care veneau în control şi, după rondul de noapte, plecau cu plicul cu bani. Am văzut asta cu ochii me,i nu o dată! Toată lumea profita de noi într-un fel sau altul. Treaba asta cu prostituţia era foarte bine pusă la punct.”
Mihai nu ştie numărul exact al victimelor. Peste 20, crede el. Îi drogau şi-i puneau în şir indian, iar clienţii, însoţiţi de proxeneţi, îi analizau cam cu se facea prin pieţele de sclavi, în vremuri demult apuse.
„Şi apoi clientul spunea: <<Îmi place de ăla!>> Şi te lua, zicând: <<Hai, fă!>> Eu ţipam: <<Nu, nu, nu!>> Dar ei aveau zece bodyguarzi, nişte matahale care te băteau cu piciorele sau cu mătura… cu orice. Am păţit asta de mai multe ori. Iar durerea o simţi şi când eşti dorgat. Uneori, ne băteau peştii travestiţi, că aveau şi din ăştia. Pe unul îl chema Lucica şi celălalt sau cealaltă avea nume de scenă Dana de Kronstadt…”
Poate că ar fi rămas multă vreme captiv al reţelei de traficanţi dacă lui şi unui alt băiat din bordel nu li s-ar fi făcut rău. A fost, probabil, o supradoză. Proxeneţii au fost nevoiţi să cheme salvarea, iar Mihai a reuşit să fugă atunci din spital.
„Mi-am scos toate perfuziile şi am plecat pur şi simplu din spital, pentru că ştiam că urmează să vină după mine. Pentru că nu te lăsau să scapi când voiai tu din lumea lor. Eram îmbrăcat aşa, în femeie, când am fugit. Dar nu mi-a păsat, voiam să mă salvez şi să uit.”
El şi celălat băiat au reuşit să depună plângere. Celălalt băiat fusese racolat chiar de medicul cardiolog care, după o consultaţie, i-ar fi spus că e grav bolnav şi că doar el îi poate aduce din străinătate un tratament care îi va salva viaţa. I-a cerut în schimb, să-i facă sex oral. Iar ulterior, folosindu-se de starea lui de vulnerabilitate, l-a dus în acel club.
Într-un final, localul a fost pus sub supraveghere, iar suspecţii interceptaţi. Mihai şi colegul de suferinţă au plecat în străinate şi acolo au aflat că membrii grupării sunt judecaţi în stare de libertate. Aşa că, de fiecare dată când trebuia să se întoarcă în ţară ca să se prezinte la audieri, iar, mai târziu, la proces, Mihai apela la o asociaţie care-i asigura paza. A dat declaraţii cu identitatea protejată. Era copleşit de frică şi durere.
„Parcă trăiam din nou momentele prin care am trecut: bătăile, obligaţia de a face sex cu tot felul de bărbaţi şi toate astea… Era ca şi cum ieşeam de la machiaj, ştiam că fac un dans şi după dansul respectiv te lua, te ducea la cameră şi te prostituai. Erau, bineînţeles, bodyguarzii la uşă… Ei te făceau să faci chestia aia. Nu aveai cum să te împotriveşti.”
Şapte inculpaţi au fost în dosar. Cinci dintre ei eu reuşit la apel să-şi schimbe încadrarea juridică din trafic de persoane şi trafic de minori în proxenetism. Dintre ei, doar trei au fost condamnaţi, pedeapsa cea mai mare primind-o capul reţelei – 6 ani de închisoare.
Cei şapte au fost acuzaţi şi de acte sexuale cu minori, dar au fost achitaţi. Chiar şi medicul cardiolog a fost achitat de viol şi act sexual cu un minor pentru că nu s-a demonstrat faptul că ştia vârsta băiatului.
„Din probele administrate în cauză, rezultă o puternică stare de dubiu cu privire la faptul că inculpaţii avea cunoștință că persoanele vătămate ar fi fost minore… Declaraţiile victimelor nu se coroborează cu niciun mijloc de probă care să dovedească faptul că acestora le-a fost afectată libertatea de voință… Iar soluția, care se impune, în respectarea prezumției de nevinovăție, nu poate fi decât achitarea…” – citate din decizia penală în acest caz, care arată de ce în România, trei din patru cazuri de acte sexuale cu victime minore sunt considerate de judecători fapte consimțite.
Mihai a făcut multă vreme consiliere psihologică. „Dar tot mă speriam şi de umbra mea. Şi acum mai am câteodată chestia asta. Mie de întuneric îmi e frică. Eu şi acasă dorm cu becul aprins.”
După cele întâmplate, băiatul a stat o vreme în Occident. A trăit din cerşit… A fost din nou nevoit să se costumeze şi să se machieze. Doar că de data aceasta, nu juca rolul unui travestit, ci al statuii lui Charlie Chaplin. Stătea nemişcat, până-i pica câte un bănuţ în pălărie.
„Ruşine nu mi-a fost, dar greu a fost. Pentru că stai şi te gândeşti, că în loc să ai de muncă, stai ca stana de piatră şi ceri de pomană. Ceea ce nu-i normal. Un tânăr ar fi trebuit să fie integrat în societate. Trebuie să muncească. Trebuie să aibă bani de chirie!”
Aşa, stând mult pe loc, cu trupul şi zâmbetul îngheţate, dar mintea în mişcare, i-a încolţit un gând, un happy end al poveştii lui: să înfiinţeze în România o asociaţie, care să ajute tinerii dezinstituţionalizaţi să nu ajungă în situaţia lui. S-a întors, aşadar, în ţară şi acum asta face: îi sprijină pe tinerii proaspăt ieşiţi din centrele de plasament să-şi caute un job şi le găseşte sponsori pentru a le achita chiria până se pun pe picioare. E la început de drum, dar acest demers îi dă putere să-şi exorcizeze răul suferit.
