Oameni ca Mihaela Chiper
În fața nedreptăților, mulți dintre noi ne revoltăm. Ne revoltăm în sinea noastră, ne revoltăm pe Facebook, câteodată ne revoltăm și în grupul de prieteni. Cam aici se termină șirul revoltelor noastre. În fața victimelor, mulți dintre noi tăcem. Nu știm ce să spunem, cum să facem să aducem un plus într-o situație care e atât de clar pe minus. Apoi mai sunt oameni ca Mihaela Chiper.
Oricum te-ai uita la ele, cifrele rămân la fel. Și dacă încerci să le strâmbi, realitatea din spatele lor nu se strâmbă după ele. Rămâne la fel.
Realitatea este cum o povestește Mari, fetița cu ochii turcoaz, răpită și obligată să se prostitueze de un grup infracțional, care includea printre alții și managementul unui centru de plasament unde polițiștii au dus-o să fie în siguranță. Realitatea este cum o povestește Mihai, sechestrat, drogat, violat, pus să se prostitueze în clubul „Mica Sodoma” din Brașov, club de homosexuali frecventat de preoți, primari, avocați, chirurgi. Realitatea este cum ne-a mărturisit Larisa în podcastul Zi de Bine, o supraviețuitoare a traficului uman, abuzată și dată în sclavie de propriul tată, căsătorită cu ochii în lacrimi și cuțitul la spate, dusă peste graniță fără niciun fel de acte, dezamăgită și lăsată de izbeliște de fiecare instituție a statului la care a apelat pentru protecție.
Realitatea este că una din cinci victime din dosarele trimise în judecată de procurorii români este un copil. Anul trecut: 2.111 copii.
Realitatea este că peste 7.000 de copii au căutat ajutor în pandemie. Aproape 47% dintre cei care au sunat la Telefonul Copilului se aflau în situații de abuz. „Vă rog să nu-mi contactați părinții, vreau doar să mă învățați cum să mă protejez pe mine și pe sora mea”„Vă rog să nu-mi contactați părinții, vreau doar să mă învățați cum să mă protejez pe mine și pe sora mea”.
În aceste circumstanțe, Mihaela Chiper, fost jurnalist pe Justiție, a înființat Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale.
Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale face cunoșțînță cu lumea. Ce trebuie să știm despre voi?
Că suntem determinați să modificăm percepția și conduita sistemului judiciar cu privire la victimele infracțiunilor în general.
Ce înseamnă să fii victima unei infracțiuni sexuale și de ce o asociație pentru aceste victime? Care este puntea de legătură?
La această întrebare au răspuns până acum în România mai mult psihologii și asistenții sociali, însă, din punctul nostru de vedere, este timpul să răspundă la această întrebare și profesioniștii din Justiție – procurori, medici legiști și judecători – și nu doar prin formări teoretice sau invocarea unui text de lege prea rar aplicat, cum este Legea 211/2001.
Pentru că, de foarte mulți ani, victima este mai mult ignorată în procesul penal, decredibilizată, atacată, pusă la colț pentru reacții care ies din tiparele/prejudecățile, pe care magistrații le au despre victimă. Mai bine de jumătate dintre judecătorii români cred că fete de 11-15 ani pot să-și dea acordul pentru a face sex cu bărbați cu 30-40-50 de ani mai în vârstă. Iar această deformare de viziune nu are la bază vreo schimbare a legii penale, ci o reinterpretare a Codului și Procedurii Penale. Am ajuns să avem o societate în care pedofilia, sexul cu minore, este un fenomen acceptat și în justiție, fiind foarte ușor pedepsit.
Am strâns în 5 ani, ca stat, tot atâtea condamnări la CEDO pentru inexistența unui sistem de protecție a victimelor vulnerabile (copii și persoane cu dizabilități psihice), iar statul român este obligat din 2016 să-și revizuiască standardele după care conduce investigațiile în cazurile de violență sexuală. Dar nu de legi ducem lipsa, ci de articularea tuturor acestor instrumente de suport pentru victime în interiorul și cu ajutorul sistemului judiciar.
Cât de dese sunt cazurile de infracțiuni sexuale la noi în țară și cât de frecvent implică o victimă minoră?
În 2020, anul pandemiei, plângerile privind infracțiuni de violență sexuală au crescut simțitor. Se vede mai ales în statisticile Ministerului Public, după părerea noastră singura instituție din arhitectura statului român care poate furniza o imagine clară cu privire la acest fenomen, oricum subraportat.
S-au înregistrat peste 5.000 de sesizări privind act sexual cu un minor, aproape 4.300 de sesizări privind violul (putem presupune că mai mult de jumătate dintre victime sunt copii). 634 dintre sesizări privesc strict infracțiuni sexuale referitoare la copii (racolare sau corupere) și 153 de sesizări au fost încadrate ca pornografie infantilă, ceea ce include întotdeauna și abuz fizic și emoțional.
Procurorul criminalist Marian Trușcă a arătat matematic de ce în sistemul de justiție intră anual peste 8.500 de copii care necesită atenție specială. (https://www.juridice.ro/713797/abuzul-sexual-asupra-copiilor-între-indiferență-și-incompetența-statului.html)
Cum arată sistemul judiciar românesc pentru un copil care a fost victima unei infracțiuni de natură sexuală? Care sunt vulnerabilitățile majore?
Pentru noi, toate cele 8.500 de cazuri de copii victime ale violenței sexuale care au intrat anul trecut în parchetele românești, au nevoie de atenție specială, deși e posibil ca nici de această dată să nu ajungă în instanță mai mult de 10% dintre ele. Și pentru că sistemul judiciar se raportează doar la trimiterile în judecată, nici nu crede, de vreo 30 de ani încoace, că trebuie să schimbe ceva. Există două variante, și amândouă justifică, din punctul nostru de vedere, o schimbare majoră de atitudine față de copiii care iau contact cu legea penală și un plan național serios.
Varianta ușoară pentru sistem este să creadă că părinții îi folosesc pe copii în războaie judiciare și fac plângeri nefondate, situație în care trebuie reevaluate drepturile părintești.
Varianta dificilă pentru sistem: poliţiştii și procurorii nu știu să probeze faptele, folosesc metode învechite de investigare, fără o bază științifică, descurajează victimele pe parcursul procedurilor și nu respectă standardele minime pentru ca dosarul trimis pe masa unui judecător să conțină mai mult decât declarația victimei și declarația agresorului. În lipsa unei evaluări psihologice făcute profesionist, a unui interviu realizat pe baze științifice, în lipsa unei probe genetice care indică prezența amprentei agresorului, rămân dubii de care profită suspectul.
Ce a stat în spatele deciziei care vă implică în proiectul de luna aceasta la Zi de Bine – #LocDeBine?
Aici a existat o interdeterminare și un timp în care lucrurile s-au așezat. În septembrie anul trecut îi povesteam Melaniei despre cât de greu este pentru copii în acest sistem și cât de înțepenit e statul care trebuia să pună în aplicare condamnările la CEDO pe această temă. Singura lumină pe care o văd an de an crescând e la singurul parchet din România care are o astfel de camera de audieri. Doi procurori criminaliști au participat la o pregătire organizată de FONPC cu specialiști străini în 2015 și de atunci au continuat să ridice standardele, să se formeze unii pe alții, să-și perfecționeze tehnicile de investigație, să-și facă propria metodologie de anchetă, dincolo de protocolul de interviu pe care îl folosesc sistemele judiciare de pe tot globul de 20 de ani. Așa au ajuns să obțină cele mai mari pedepse din România pentru pedofilie, cu stres minim pentru victime și nu se opresc la rechizitoriu, ci direcționează copiii către terapeuți. Oamenii ăștia continuă să lucreze și ne-am gândit că e mai bine să-și facă treaba și noi să ajutăm la multiplicarea acestui model.
Și atunci a răsărit întrebarea: Dar de ce nu facem noi o astfel de cameră? Nu inovăm, dar nici nu copiem o formă, ci doar replicăm ceva ce funcționează perfect adaptat realității și legislației românești. Cu mici îmbunătățiri care țin de mobilitatea pe care tehnologia ne-o aduce azi și care ne permite să legăm la audierea copilului, în timp real, un judecător aflat în instanță sau o echipă de teren care încearcă să salveze o viață sau să găsească probe importante.
Ce gând le transmiteți celor care s-ar putea număra printre beneficiarii Asociației V.I.S.?
Cel mai important este să vedem soluțiile, să nu ne lăsăm cuprinși de neputinţă. Să nu credem că suntem abandonați. Să nu renunțăm.
Nu sunt puține cazurile în care copiii abuzați au ajuns la decizii radicale, au fugit de acasă, au încercat să se sinucidă. Social și uman vorbind, suntem responsabili pentru copiii noștri. Psihologic vorbind, în lipsa unui ajutor specializat, orice victimă va ajunge să retrăiască abuzul, uneori, chiar și din rolul de agresor, atunci când forța și poziția îi va permite. Ne permitem să lăsăm lucrurile în continuare așa?
Legislativ avem toate resursele, trebuie doar să se aplice. Iar noi suntem dispuși să urmărim aplicarea legilor care protejează victimele infracțiunilor. Și pentru ca victima să revină credibil în centrul procesului penal, e nevoie de construirea acestui concept în justiție și în societate, motiv pentru care Ministerul Justiției este obligat să își asume un rol central. Cea mai gravă discuție la nivel mondial acum este impunitatea agresorilor sexuali pe care pandemia i-a închis în case alături de victimele lor.
