Mamă de două ori și încă un pic
„Viața asta e teribil de complicată!” Iată o mantră pe care dacă o repeți îndeajuns o să ajungi să o lași să îți controleze viața și să îți paralizeze deciziile, ca o profeție care se împlinește singură. Cel puțin, așa funcționează la mine.
Din fericire însă, din când în când mai întâlnesc persoane care îmi aruncă colacul de pe mal și zâmbesc cuceritoare, în loc să râdă de mine că era să mă înec în juma` de metru de apă. Așa o personă am întâlnit în tabăra #CroieșteȚiViitorul, organizată în luna august împreună cu prietenii de la Ajungem MARI, tabără cu ateliere de croitorie și viață independentă pentru adolescente din centre de plasament.
Conversația a început despre mâncare. M-am dus să o felicit pe doamna Elena pentru mic dejunul din acea dimineață, sperând în sinea mea că poate primesc puțin din crema de la tarta cu fructe care avea să fie servită în acea după amiază, tartă special făcută de Sf. Maria.
Apoi am continuat să vorbim despre statul în picioare și durerile de spate (ale mele), despre cum ți se fac buricele degetelor după ce cureți niște zeci de cartofi și cum reziști ore întregi lângă aragaz în zilele toride. Simțeam că stau de vorbă cu un sportiv de performanță al bucătăriei românești, care la peste 50 de ani și după 7 ani de gătit până la 10 ore pe zi pentru zeci de copii la unul din centrele de plasament din Sibiu, iată că se „antrenează” și în tabere.
Știindu-mă cu ale mele (nu pot să merg până la colț fără să mă doară ceva și aragazul e dușman de moarte, așa cum îi șade bine oricărui milenial), întreb și eu timid: „Doamna Elena, dar… cum? De unde aveți atâta energie?”
„Ah, păi asta nu-i nimic. Am și unu’ mic acasă”, zice ea. Aaa, deci nepoții sunt cheia succesului, mă gândesc automat. „Da, am și o nepoțică, dar nu la ea mă refeream. La Alin, băiețelul pe care l-am înfiat de la centru.”
Apoi îmi spune o poveste pe care o mai văzusem la știrile de la ora 17:00. Alin avea 2 ani și jumătate când a ajuns la ei la centru. Avea un frate mai mic, în scutece, și doi mai mari. Toți patru s-au născut la o stână, din părinți alcoolici. Iar într-o zi, după o ceartă, mama a luat copiii și a plecat. Dar nu i-a luat cu ea. I-a abandonat sub un pod, lângă o apă, unde au stat câteva zile. Singurul motiv pentru care au fost găsiți a fost că Alin a ajuns cumva la drum și a fost lovit de o mașină. Șoferul, care i-a acordat primul ajutor, a auzit plânsetele celorlalți copii și așa au fost găsiți. Mama a fost decăzută din drepturi și acuzată de tentativă de omor, iar copiii trimiși la centru.
„De când am intrat la lucru, m-am dus în sala de mese și l-am văzut acolo. Nici acu’ nu îi uit privirea aia. Nu își lua ochișorii de la mine și nici eu nu puteam să mi-i iau de la el. Și o sun pe fata mea. Zic, tu Dana, au adus un copil la noi, dacă nu-i drăguț… hai să ți-l aduc să-l vezi. Adu-l mamă, adu-l!
Avea niște încălțări pe el… erau rupte și stătea cu degetele pe afară și noi ne jucam cu degetele lui și el așa se simțea de iubit și stătea cu capul pe mine. Atunci am decis să facem actele ca în fiecare weekend să putem să îl luăm acasă cu noi. Așa a pornit tot,” povestește doamna Elena despre prima întâlnire cu Alin.
Nu a durat mult până ce doamna Elena și soțul dânsei au hotărât să întocmească actele de adopție… iar restul e istorie. Doamna Elena avea 45 de ani și o fiică la casa ei, iar Alin avea deja aproape 3 ani și o nouă familie care să îl iubească. Decizia, oricât ar părea de complicată pe hârtie, pentru ei a fost simplă și naturală. „Mi s-a părut ceva normal să îl iau. Dacă ar fi să ai probleme cu vreun copil, orice fel de probleme, de sănătate, de comportament, orice, la fel de bine poți să ai și cu propriul copil, dacă ți-e dat să ai. Nu am considerat că e nimic în plus sau în minus de riscat să iau un copil din centru. De ce să-mi fie frică?” spune doamna Elena.
Acum Alin are 9 ani, e la școală, unde s-a integrat foarte bine, face meditații ca să-i ajungă din urmă pe ceilalți copii și în curând va începe și o pregătire muzicală. Între timp, doamna Elena a fost binecuvântată și cu o nepoată, pe care Alin o consideră sora lui și alături de care merge și în vacanțe. Toată familia extinsă e extrem de implicată în creșterea lui. Dar cea mai fericită e mama lui!
„Când ajung acasă și intru pe ușă și el îmi sare în brațe și e cel mai fericit că am venit, sunt și eu cea mai fericită. Știți ce important e când ajungi acasă să îți sară un copil în brațe?
Mie mamă îmi zice și de fiecare dată când încerc să-i vorbesc despre mama lui naturală, își pune mâinile la urechi și nu vrea să asculte. Nu știu dacă își amintește ceva de familia lui… Psihologii ne-au spus că ar fi momentul să-i spunem că nu suntem părinții lui, dar deocamdată nu vrea să audă.”
În final, pentru doamna Elena ecuația a fost simplă pentru că iubirea a fost mare: „Dacă nu îi iei de aici (și arată spre inimă), să pui suflet pentru ei, apoi lasă-i acolo (la centru), că măcar acolo îs alții obligați să pună suflet. Măcar din obligație, chiar dacă nu-i iubesc.”
