Când nici perfecțiunea nu-i de-ajuns
În stație la metrou, în sala de sport, pe terenul de fotbal sau de baschet, în gașca mare, gălăgioasă, plină de viață și de îndrăzneală – acolo parcă nimic nu-i tulbură. Că nicio grijă nu-i ajunge. Dar fă un pas mai aproape. Privește cu atenție. Ascultă… Undeva printre ei, e Andrei.
Andrei este clasa a X-a, face fotbal de performanță, însă la școală este agitat, nervos, nu învață bine, are momente de furie, nu se poate stăpâni și, de la o vreme, atunci când simte că „bubuie” se taie pe mâini. Spune că atunci când face asta este ca și cum se descarcă de toată furia și tensiunea din interior, iar această durerea fizică îi face bine.
Prima dată când s-a simțit așa a fost în clasa a IV-a, când băieții din clasă au făcut un concurs și au pus un pariu: care dintre ei reușește să-l facă să plângă cel mai repede. Concursul s-a desfășurat pe durata unei săptămâni, timp în care ceilalți colegi nu aveau voie să vorbească cu el. Andrei nu înțelegea ce au copiii cu el și a început să verse și să nu-și mai dorească să se ducă la școală. De atunci, în fiecare zi pănă încep orele simte un clocot în stomac și tremură. La fel este și la meciuri. Se uită doar la antrenor înainte de meci.
Andrei este mezinul unei familii lărgite, adică pentru tată este al 4-lea copil, dar copil unic pentru mama lui. Tatăl lui Andrei are alți 3 copii dintr-o căsătorie anterioară, 2 băieți campioni, unul la judo și altul la karate, mai mari decat el cu 7 și 10 ani, dar și o soră mai mică cu 5 ani. Din spusele lui Andrei, tatăl lui a fost mereu presat de fosta soție să susțină cheltuielile și să se ocupe de cei 3 copii și ori de câte ori venea acasă era nervos și îi spunea mamei lui Andrei că nu mai are nervi și pentru el.
„Când m-am apucat de sport am vrut să fiu și eu campion ca frații mei, pentru că tata se ducea cu ei la meciuri și apoi la pizza. Mereu avea în telefon fotografii cu medaliile lor. Doar că atunci când eu m-am apucat de sport doar antrenorul îmi spunea bravo. Nici frații și nici tata nu m-au băgat în seamă. Cred că eu semăn cu sora pentru că tata mereu spunea că ea nu e nimic, nici campioană, nici deșteaptă, doar șantajistă ca mama ei. Mama mea a fost slabă, nu a reușit să îl atragă pe tata în familia noastră. Ea plângea când tata nu era acasă. Nu riposta niciodată de frică să nu îl supere pe tata și să plece. Nu mi-a luat niciodată apărarea”, povestește Andrei.
În altă școală o întâlnim pe Iulia. Are 13 ani. Ce griji ar putea să aibă? Ce probleme? Ce mari necazuri să te bântuie la 13 ani?
Iulia merge la terapeut pentru că nu își mai poate controla gândurile negre despre moarte. Nu doarme și are o tristețe care o sfâșâie. Pentru ea fiecare zi este tot mai greu de trăit și nu mai are încredere în nimeni.
Iulia este clasa a șaptea, copil singur la părinți și cu un părinte profesor, ba chiar director. Mama este cea care se ocupă de ea întrucât tatăl este foarte ocupat cu meditațiile și cu tot ceea ce implică funcția sa la școală.
Pentru că și-a dorit să fie cea mai bună și să-și facă tatăl mândru de ea în cancelarie, primii patru ani de școală au fost foarte grei pentru Iulia: copiii râdeau de ea și spuneau că este tocilară, pârâcioasă și că nu știe să facă glume. Clasa a IV-a a fost și mai grea pentru că nereușind să mai fie prima a început să învețe din ce în ce mai mult, să doarmă foarte puțin, să aibă coșmaruri și chiar să-i fie frică să se mai ducă la școală. Pe zi ce trece situația ei se înrăutățea: avea stări de greață care persistau și la școală, un tremur în tot corpul, îi era din ce în ce mai greu să țină minte și de multe ori simțea că mintea îi era pur și simplu goală.
În clasa a V-a, părinții au mutat-o la altă școală într-o clasă pilot, cea mai bună din oraș, fiind convinși că Iulia este foarte bună și că are nevoie de un mediu concurențial. Starea ei de rău, considerau ei, era dată de lipsa de stimulare dintr-clasă „normală”.
Iulia nu a reușit să se integreze în noua școală. Nu și-a făcut prieteni pentru că nu a reușit să le arate ce știe și a fost foarte greu să se adapteze la fiecare profesor în parte. De atunci se simte rău ori de câte ori se duce la școală: este amețită, uneori simte furnicături sau dureri care se mută în diferite zone din corp, simte că îi amorțesc membrele sau că nu sunt ale ei. În ultima perioadă a început să vadă în casă lucruri care nu există, iar noaptea are coșmaruri.
În perioada pandemiei, cu școala online, a fost puțin mai bine pentru că nu a trebuit să se mai ducă la școală și să fie văzută de colegi și profesori. A reușit să învețe mai mult și mai sistematizat, dar în continuare se simte foarte singură și nu le poate spune părinților ceea ce simte. Drept urmare, nu îi mai pasă de nimic. Îi este frică de moarte, dar când se gândește cum ar fi dacă ar muri se simte eliberată de toată presiunea.
Doi copii cu nume și sute de alți copii pe lângă ei suferă în tăcere pentru că sunt convinși că dacă nu sunt destul de buni, atunci nici nu merită să fie iubiți. Că dacă părinții nu sunt mulțumiți pe deplin de ei, îi vor respinge. Că iubirea se măsoară în success, iar succesul se măsoară în vizibilitate – în notele din carnet, în medaliile din poza de pe telefonului lui tata. Că dacă nu sunt campioni, nu sunt nimic…
8 din 100 de liceeni români se gândesc la sinucidere, iar cifrele nu spun aproape niciodată toată povestea. Hai, trimite un sms cu textul SUS la 8845 și donează 2 euro/lună ca împreună să facem #teenline – prim ajutor emoțional din România dedicat adolescenților între 13 și 21 de ani!
