Prichindei în patul de spital – Sfaturi de la psiholog pentru părinți
A fi părinte presupune traversarea și trăirea unui larg registru de emoții și experiențe, de la cele mai fericite, împlinite și pline de iubire, la cele mai triste, furioase sau înspăimântătoare.
Una dintre situațiile dificile care pune la încercare siguranța și încrederea părinților în propria capacitate de a-și ajuta și proteja copilul este nefericita experiența a spitalizării. Știm cu toții, indiferent de profesia sau pregatirea noastră, cât de greu este atunci când propriul copil se îmbolnăvește și necesită spitalizare. Spunem deseori că suferința copilului este resimțită de noi ca și cum ar fi o suferință proprie sinelui nostru. Nu suntem departe de adevăr cu această afirmație, însă pentru a ajunge acolo și pentru a-i putea fi copilului de ajutor este nevoie de câteva diferențieri.
Modalitatea prin care putem avea acces la suferința copilului are loc prin identificare cu ceea ce el simte. Nu ne putem susține emoțional copilul fără a primi și a înțelege trăirea pe care el ne-o transmite și modul în care el este afectat de ce se întâmplă. Este un prim pas necesar. Pentru a putea alina fricile și neputința copilului cauzate de boală este nevoie mai întâi să cunoaștem emoțional starea pe care el o resimte, să îi dăm voie să se exprime și să-i permitem să ne împărtășească din experiența lui. De cele mai multe ori anxietățile interne ale copiilor sunt mult mai înfricoșătoare decât realitatea exterioară.
Ca și părinți, mai credem că apărăm copiii de durere dacă le ascundem, îi mințim sau întârziem cât mai mult cu putință momentul în care aceștia urmează sa treacă printr-o intervenție sau experiență dureroasă. Însă, acest „nu îi spunem ca să nu sufere sau ca să nu-l speriem mai tare”, nu face decât să-l lase pe copil pradă propriilor anxietăți distorsionate și neconforme cu realitatea și, mai mult decât atât, îi confirmă că ceea ce el crede, temerile lui, sunt adevărate. De aceea, este important să oglindim emoțiile copilului, să le punem în cuvinte pentru el atunci când frica îi răpește acestă capacitate și să le readucem pe făgașul lor normal, în relație cu realitatea experienței trăite. Copilul se bazează pe noi și are nevoie de noi să-l ajutăm cu toate acestea, mai ales într-o stare de boală în care o regresie temporară este inevitabilă.
Putem, printr-un limbaj simplu și pe înțelesul copilului să introducem ceea ce urmează să i se întâmple. De exemplu, înainte de a i se pune branula, îi putem spune că domnul doctor are niște bun-bunuri/medicamente ca el să se facă bine cât mai repede pe care le va primi printr-un fluturaș. Doamna asistentă îi va pune fluturașul. Va durea puțin la început, va simți ca o mică înțepătura care va trece foarte repede, iar imediat după va putea primi bun-bunurile care îl vor ajuta să se facă bine mai ușor și mai repede/ care îi vor lua durerea/scădea febra sau orice altceva cu care copilul se confruntă. Posibil ca teama totuși să nu dipară. Atunci putem s-o numim și să-i insuflăm prin atitudinea noastră interioară încrederea că este o teamă pe care o poate duce, una normală și potrivită contextului, o teamă care poate fi trăită și care nu-i face rău. Până la urma, nu este vorba despre ceea ce spunem, ci mai degrabă despre ceea ce simțim atunci când ne adresăm copilului.
Metoda „dacă nu ești cuminte, te duc la domnul doctor să-ți facă o injecție ca să te potolești” speculează întocmai anxietatea resimțită de copil și care induce frica pentru a opri comportamentul nedorit. Ea se adresează în mod direct fricii de pedeapsă. Să ne imaginăm un copil căreia i se face o injecție. Actul în sine este mai mult sau mai puțin dureros, în orice caz copilul simte o durere, pe care o trăiește din poziție pasivă, este ceva ce i se face. Fiind în perioadă de dezvoltare și semnificând ceea ce i se întâmplă ca și cum ar fi pornit de la el însuși, el poate simți că „relele tratamente” pe care le primește trebuie sa aibă loc ca urmare a ceva „rău” ce el însuși a făcut, altfel de ce să fie chinuit acum? Nu este nevoie de foarte multă imaginație pentru a găsi imediat un anume „rău” de care să se facă vinovat, fie el doar și prezența unui simplu gând furios la adresa părinților pe care l-a simțit anterior injecției.
Nu în ultimu rând, trebuie să devenim conștienți că la un anumit nivel, deciziile pe care le luăm cu privire la copil, le luăm pentru a ține propria anxietate la distanță. Dar cum boala copilului ne trezește această anxietate, mintea poate reacționa prin negarea realității bolii. Adesea, acest lucru va fi însoțit de sfidare și războire la adresa medicilor și a personalului medical, furie și dispreț față de importanța recomandărilor și intervențiilor propuse de medic, negarea pericolelor care pot apărea în lipsa tratamentului necesar. În cele din urmă se poate ajunge la refuzul oricărui demers propus de medic și la scoaterea copilului din spital pe propria răspundere.
Este important să știm că atunci când ne încearcă toate aceste sentimente intense, măsura exagerată a lor arată ceva ce ni s-a întâmplat nouă, nu ceva ce o să i se întâmple în mod obligatoriu copilului, fără ca noi să putem face nimic. Odată făcută această diferențiere, își poate face loc vulnerabilitatea noastră, normală de altfel într-o situație în care nu putem fi într-un control absolut. Asta înseamnă că vindecarea copilului nu depinde doar de noi și în același timp înseamnă că nici suferința copilului nu este doar a noastră. Un spațiu intermediar își face astfel loc.
În acest spațiu anxietatea și durerea pot fi simțite fără teama că ne vor distruge. Apare încrederea în capacitatea noastră interioară de a conține atât dificultățile externe cât și anxietățile interne. Cedarea controlului excesiv face loc persoanelor care ne pot într-adevăr ajuta, fie ele specialiști în sănătate cărora le putem acorda acum încredere sau prieteni apropiați cu care putem acum împărtăși din experiența noastră dificilă. Cu alte cuvinte, ne ajutăm copilul prin faptul ca putem primi durerea și suferința lui fără a cădea pradă ei, nefiind una cu ea.
Text de Monica Crăciunescu – psiholog și psihoterapeut
