Copiii dascălului
Când ne-am apucat să strângem #100DeDoruri de România, nu am știut de unde să începem și unde să ne oprim. La prima vedere, părea un subiect intangibil… cum definești dorul, cum îl clasezi pe categorii? Și de unde începi?
„Hai să facem la Corlățel!” a venit răspunsul din partea fetelor de la Asociația Lume Bună, Larisa și Monica, partenerele noastre de proiect pentru această cauză. „Corlățel who?” am întrebat noi nedumerite. Ce e important în Corlățel? Păi, printre altele, importantă e dna. Daniela Răveanu, dascăl de peste 30 de ani, directoarea școlii din sat de peste 10 ani, iubitoare de copii și agregatoare de comunități de dintotdeauna. Nu ne-a trebuit nici o lună de zile să le dăm dreptate. Despre dascăli cu har este interviul de mai jos!
Dacă ar trebui să descrieți Corlățelul unui bucureștean mai prieten cu griul decât cu verdele, ce i-ați spune?
Corlățelul, un sat de Dor, neschimbat, dar mereu primitor… Este un sat obișnuit, dar cu suflet, așezat la poalele dealurilor cu povești, pe malul liniștitului pârâu Drincea, înconjurat de câmpii mănoase. La intrarea în sat te întâmpină Pădurea Fulga, casa haiducilor din vremea lui Vladimirescu. Verdele ierbii, albastrul cerului, galbenul lanurilor de grâu amestecat cu roșul macilor și albastrul intens al albăstrelelor conturează un tablou mirific asemănător picturilor lui Aman, pictorul care a poposit pe aceste meleaguri la conacul familiei sale. Dacă măcar o datș ai ajuns aici este imposibil să nu îți placă priveliștea satului de pe Dealul Horcea, amabilitatea sătenilor și dragostea copiilor pentru satul lor.
Cum e viața în Corlățel pentru un învățător? Dar pentru un elev?
În toamna anului 1999 am pășit pentru prima oară în satul Corlățel. Am simțit un gol imens în suflet, probabil de emoție, dar nu m-am gândit că mă voi îndrăgosti atât de tare de aceste locuri, că mă voi simți parte din ele și că dragostea mea va putea crea minuni pentru copii, dar și pentru comunitate. Sunt de 30 de ani dascăl. Am lucrat și în alte două sate, dar în niciun loc nu m-am simțit ca la Corlățel.
Elevii din sat petrec alături de noi, dascălii, cea mai mare parte a timpului, iar școala este exact ca o casă pentru ei, așa simt, așa se comportă. Sunt respectuoși, sar în ajutor, lucrează în echipă, sunt partea cea mai valoroasă a școlii. Noi, dascălii am încercat, prin inițierea de proiecte, să amenajăm în curtea școlii spații de petrecere a timpului liber, teren multifuncțional de sport, loc de joacă.
Sute de copii se strâng la școala din Corlățel. Asta înseamnă totodată câteva zeci de părinți plecați în străinătate. Cine le crește copiii? Bunicii? Comunitatea? Mai există comunitate la sat în ziua de azi?
Plecarea părinților în străinătate a afectat și copiii din școala noastră. Dacă la început păreau încântați de ideea că mama sau tata pleacă să aducă bani mulți, după aproximativ o lună se simțea schimbarea… erau mai triști, retrași, veneau cu teme nefăcute, hainele neschimbate 2 chiar 3 zile la rând… Unii au rămas cu bunicii, altii cu verișori sau vecini. Noi, școala, le observăm imediat schimbarea de comportament și mereu discutăm între noi și stabilim împreună cum vom ajuta ca elevii să treacă peste această stare, să-i facem cumva să se simtă în siguranță și apreciați, să le alinăm dorurile…
Ce lipsește cel mai mult din Corlățel? Acel lucru care dacă ar exista, viața ar fi mai ușoară pentru mai toată lumea…
O creșă sau o grădiniță cu program prelungit ar ajuta tinerii să-și poată lua un loc de muncă și poate ar crește și natalitatea în sat.
Aveți o lungă experiență didactică. Ați schimba-o cu altceva?
Meseria de dascăl este cea mai frumoasă meserie. Îmi este drag să lucrez cu copii, ei sunt poate cele mai curate și sincere ființe, iar eu pot să îi învăț să zboare. Nu, nu cred că aș putea lucra în alt domeniu, pentru că fiecare zi la școala înseamnă viată, înseamnă trăire la intensitate maximă, iar ultima zi de școala este cea mai frumoasă zi, ochii copiilor care așteaptă să fie nominalizați la festivitatea de premiere te încarcă de energia pe care ai consumat-o pe parcursul anului școlar.
Povestiți-ne o întâmplare cu un elev care v-a rămas ca amintire dragă.
Cei mai „vulnerabili” dintre elevi sunt cei cu părinții plecați, sunt emotivi și de cele mai multe ori simt nevoia să îi îmbrățișez, să-i mângâi… O întâmplare care mi-a rămas cumva întipârită în suflet s-a petrecut într-o după –amaiază în timpul pauzei… treceam cu un mers apăsat și foarte serioasă pe aleea din curtea școlii când, deodată, un băiețel din clasa a V-a se apropie de mine și exact ca un pisic mă mângâie sfios pe haine și pe mână și îmi spune în șoaptă „Doamna mea…”. În clipa aceea am simțit un fior în tot corpul, m-am înmuiat și uitându-mă în jos băiatul avea lacrimi în ochi, l-am mângâiat ușor pe cap și l-am îmbrățițat. Mi-a spus la ureche că îi este dor de mama. L-am ținut minute în șir în brațe și i-am spus ca și eu, dar și ceilalti profesori îl iubim și că, indiferent ce se întamplă, noi suntem cu el. Mi-am dat seama că dorul de cei dragi și, în special de mamă, este foarte dureros, dar dacă suntem aproape de ei putem alina acest dor.
Ce e vital să înțelegem despre educația la sate?
Educația la sate este diferită față de cea de la oraș, copiii de la sate sunt foarte atașați de noi, dascălii, își deschid sufletul foarte ușor, iar noi nu întrerupem legătura cu ei nici măcar în vacanță. Discutăm cu ei nu numai despre școală, dar și despre dorurile lor, despre nevoile lor, despre bucuriile lor, etc.
Ziua Satului Corlățel sau Traseul celor 100 de Doruri? Sau ambele?
Ziua Satului Corlățel este de fapt traseul celor 100 de Doruri pentru că în această zi oamenii satului, plecați fie peste hotare, fie în alte orașe, se întorc acasă la sărbătoarea satului pentru a-și alina dorurile de neamuri, de mâncare ca la mama acasă, de dealuri și câmpii, de ce a fost odată… Acum avem un traseu al celor 100 de Doruri, iar de pe data de 20.06.2021 acest traseu este parcurs de către oameni fie pe jos, fie cu bicicletele.
