Despre București și oamenii lui, cu Iris Popescu – fondator AMAis
Cei mai mulți dintre noi mergem prin viață cu ochii închiși. Vedem cât să știm ce autobuz ajunge în stație, să ocolim o baltă, să trecem pe la semafor, să cumpărăm ce avem nevoie. Dar la nevoile altora, prea des avem ochii strâns închiși
Dacă ne-ar ruga cineva să descriem în doar câteva cuvinte organizația cu care ne-am parteneriat în luna mai 2021, pentru proiectul #OchiiCareNuSeUită, am spune fix asta – organizația care se ocupă cu deschisul ochilor. Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială, AMAis pe scurt, este compusă din arhitecți, psihologi, programatori, copywriteri – persoane tipice și persoane cu deficiențe de vedere – și colaborează cu sociologi, educatori, artiști și alte entități din domenii cu impact direct asupra incluziunii sociale, cu scopul de a construi o societate incluzivă, prin aplicarea principiilor designului incluziv în proiectare, consultanță și organizare de evenimente incluzive.
Clubul de mobilitate urbană Senseability, CMU pe scurt, este, de exemplu tot un proiect AMAis, care funcționează ca o comunitate de skill-sharing, unde persoanele tipice și nevăzătorii pot învăța unii de la alții, lucrând pe trei paliere: ateliere pentru dezvoltarea abilităților, exerciții de empatie și socializare; probe de mobilitate, adică verificarea abilităților deprinse și testarea accesibilității urbane; dar și cercetare și proiectare conform principiilor designului incluziv.
În luna mai, în cadrul proiectului #OchiiCareNuSeUită, am atins împreună cu AMAis mai multe paliere, inclusiv atelierele și probele de mobilitate. N-a durat mult să ne dăm seama că trăim în orașe care pentru persoanele nevăzătoare sunt capcane cu ceas, iar riscurile de a te aventura într-un oraș ca București, chiar și cu un baston inteligent, rămân mari. Și pentru că prietenii de la AMAis sunt arhitecți și proiectanți care cunosc ca-n palmă mai toate probleme de accesibilitate și mobilitate urbană ale Capitalei, am stat de vorbă cu Iris Popescu, fondator și președinte AMAis, despre oraș și despre oamenii lui. Iris, doctor arhitect, nu are deficiențe grave de vedere, dar este interesată de cum putem folosi spațiul ca instrument de integrare a persoanelor nevăzătoare sau cu alte tipuri de dizabilități, și are inițiativă cât pentru o sută de oameni la un loc. Într-un fel foarte practic, Iris e dream maker pentru ce se întâmplă la AMAis, dar este nevoie de o echipă întreagă pentru a transforma aceste visuri în realitate.
Ești o persoană nevăzătoare în București. Care e cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla, din punct de vedere al mediului construit?
În București, scenariile posibile sunt foarte diverse. În cel mai rău scenariu, dar plauzibil, o persoană nevăzătoare își poate pierde și viața, din păcate, fiindcă nu toate trecerile de pietoni nesemaforizate sunt marcate tactil și vizual de avertizare. Lucru care face aproape imposibilă identificarea trecerilor de pietoni și traversarea în siguranță a nevăzătorilor.
©AMAIS
Care ar fi primele trei cele mai simple soluții de adoptat la nivel de oraș, care ar face o diferență semnificativă pentru persoanele cu dizabilități?
Una ar fi prioritizarea pietonilor în detrimentul mașinilor, de exemplu zone pietonale generoase, trecerile de pietoni aduse la nivel cu trotuarele etc.
Apoi crearea unor spații de dialog incluzive (centre comunitare, grădini publice, parcuri, creșterea spațiilor publice pietonale – ca număr și calitate) în care oamenii să aibă ocazia să se cunoască unii pe alții, să socializeze, să se observe, fără a face slalom printre mașini. Nu este de ajuns ca primăria să accesibilizeze fizic orașul. Avem nevoie să lucrăm și la mentalitatea oamenilor.
Și nu în ultimul rând, implicarea în proiectele de accesibilizare sau proiectare incluzivă a unor echipe de lucru incluzive atât din punctul de vedere al abilităților (persoane tipice și persoane cu diverse dizabilități), cât și din punctul de vedere al profesiilor – arhitecți, urbaniști, societatea civilă, sociologi/psihologi.
Care ți se pare cel mai bine organizat oraș pentru incluziune?
Oamenii sunt cea mai importantă resursă în modelarea unui oraș incluziv. De aceea, orice oraș în care oamenii sunt dispuși să accepte că sunt diferiți, că au nevoi diverse și folosesc diversitatea ca bază a strategiilor și soluțiilor de dezvoltare urbană, poate fi considerat un oraș bine organizat pentru incluziune.
©AMAIS
Care este diferența dintre accesibilizarea orașului și design urban incluziv?
Accesibilizarea este teoretizată de obicei, sub forma unui normativ sau a unui standard. Adică un set de reguli, soluții, adaptări speciale ale spațiilor, serviciilor, produselor, tehnologiilor existente, pentru a putea fi utilizate de persoanele cu dizabilități. Funcționează după principiul One size fits all.
E important de subliniat că accesibilizarea permite accesul și facilitează utilizarea spațiilor, serviciilor, produselor, de către persoanele cu dizabilități temporar sau permanent, dar poate crea în continuare segregare socială.
În timp ce, designul incluziv are la bază tot standarde și normative, dar presupune o abordare diferită în modul în care sunt gândite proiectele, spațiile, serviciile, prin implicarea directă a utilizatorilor în proces. Adică implică înțelegerea utilizatorilor, a diversității lor, a nevoilor acestora, a abilităților și a caracteristicilor lor generale. Pe scurt, face trecerea de la a proiecta pentru un om universal, la a proiecta pentru nevoile specifice ale unui individ. Designul incluziv funcționează după principiul: Design for one, extend to many (Proiectează pentru unul, extinde către mai mulți).
Designul incluziv reduce segregarea socială, stimulează empatia și abilitatea de a asculta oamenii, de a-i înțelege. Cu ajutorul lui, domenii precum arhitectura sau designul de produs pot inova extraordinar.
Cât de greu e să faci design urban incluziv? Lipsesc ideile, know how-ul sau e vorba de bugete?
În primul rând lipsește interesul. Percepția colectivă e că accesibilizarea sau proiectarea incluzivă e ceva realizat de persoanele tipice pentru persoanele cu dizabilități. Bineînțeles, există argumente pentru a demonstra beneficiile comune pentru cele două categorii. De exemplu: speranța de viață crește, odată cu vârsta abilitățile oricărei persoane se schimbă, ceea ce înseamnă că este foarte posibil ca tu, persoană tipică, de 20 de ani, să te bucuri de o infrastructură incluzivă în 40-50 de ani. Dar cât de mult ne interesează, în general, rezultatele pe termen lung?! Este foarte greu să prioritizezi ceva ce nu-ți oferă rezultate imediate. Un alt lucru care ne ține pe loc e faptul că România nu are date concrete, pragmatice, despre beneficiile proiectării incluzive. De exemplu: costuri de accesibilizare versus proiectare incluzivă de la început pentru dezvoltatorii imobiliari, sau impactul financiar asupra profitului unui magazin care-și accesibilizează infrastructura și serviciile diversificându-și astfel posibilii clienți.
©AMAIS
Arhitectură, tehnologie sau oameni – ce primează în construirea unei societăți incluzive? Le putem avea pe toate?
Oamenii sunt pe primul loc, deoarece ei pot controla și arhitectura și tehnologia. Prin oameni mă refer la investiții în educație, doar așa cred că putem schimba ceva și putem crește coeziunea comunității, implicit interesul pentru incluziune.
AMAis este despre o societate incluzivă adaptată nevoilor fiecăruia. Dar cum arată această societate mai exact? La ce să ne gândim când vorbim despre asta?
Cred că este o societate dinamică, în continuă schimbare, pe măsură ce descoperim și acceptăm, integrăm din ce în ce mai multe despre diversitatea umană.
Spuneți des la AMAis că este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să creăm o societate incluzivă. Totuși, este un enunț ușor vag, hai să-l lămurim. Ce pot să fac eu, persoană tipică, în acest sens, în cel mai practic mod?
O acțiune simplă este să parchezi în zonele amenajate, nu pe trotuar. Apoi, vorbim și de un exercițiu de introspecție: să descoperi unde și cum generezi excludere pentru alte categorii de persoane, să comunici cu ele și să vedeți, împreună, ce soluții găsiți.
Ce vezi tu în viitorul incluziv al Bucureștiului, la modul cel mai realist?
La modul cel mai realist, sper să ajungem măcar la un București accesibil, înainte de incluziv.
Mi-ar plăcea să văd că se înființează niște comisii de accesibilitate. Ideal, să fie externalizate către societatea civilă, nu ca parte din administrația publică locală. Aș impune ca obținerea autorizațiilor de construire să depindă și de o evaluare a nivelului de accesibilitate.
Ce ai vrea să vezi în viitorul incluziv al Bucureștiului, la modul cel mai fantezist?
Aș vrea să văd oameni care se bucură de spațiul public. Cred că fantezia asta este plină de lucruri simple: spații pietonale generoase, spații verzi/parcuri, locuri propice pentru diverse scenarii de socializare, mai multe bănci… Îmi doresc un mediu construit cu limite mai puțin rigide, pe care oamenii îl împart și îl pot utiliza în funcție de cum au nevoie în momentul respectiv. Aș vrea să fie clar că atunci când zic spațiu public, înseamnă deja și incluziv și că o să ne amintim râzând de perioda când era nevoie de o categorie separată de design pentru asta.
