Prima zi de școală în pandemie- povestește Oana Mîndruț
Pe 14 septembrie am intrat în noul an școlar. Cu toții, chiar și cei fără copii de îmbrăcat în uniforme, am simțit la unison grijile părinților, pericolul care îi poate paște pe micuți, dar și pe atâția învățători și profesori trecuți de 60 de ani. Și poate mai mult decât orice, am simțit falimentul de 30 de ani al sistemului de învățământ românesc.
În fața știrilor diverse despre cum se va desfășura acest an școlar, care pesemne va arăta într-un fel la oraș și în alt fel la sat, într-un fel în unele sectoare din Capitală față de altele, într-un fel în unele județe față de altele, am stat de vorbă Oana Mîndruț, partenera noastră de proiect și președintele Life Education for All, despre școala românească în vremuri de pandemie.
Prin Life Education for All, ai reușit să faci activități de educație nonformală pentru copii și tineri dezavantajați și acțiuni de renovare a școlilor din întreaga țară și implicit să cunoști în detaliu unele dintre problemele învățământului românesc. Așadar, te rugăm să iei pulsul acestui început de an școlar – ce ai văzut că s-a făcut bine și ce nu?
Aș vrea să încep cu o precizare: activitățile de educație nonformală le-am făcut pentru aproximativ 200 de tineri din județele Cluj, Bihor, Maramureș, Timiș și Satu Mare, iar acțiuni de renovare am făcut doar pentru o școală din Cluj Napoca și o grădiniță din Nepal-Khatmandu. În rest, e adevărat, că în ultimii ani am sprijinit, ori de câte ori ni s-a cerut ajutorul, instituții de învățământ (grădinițe, școli sau licee) din mai multe județe din țară prin achiziția de materiale didactice, mobilier, cărți sau aparatură electronică.
Da, cunosc destul de bine realitatea din școli și sunt în contact cu foarte mulți profesori. Acolo unde școlile au avut sprijin din partea comunității și a instituțiilor locale (DSP, primării) școala a început bine, asigurându-li-se atât copiiilor cât și profesorilor condiții de învățare în siguranță, iar acolo unde școlile au fost lăsate cumva să se descurce singure avem două situații: școlile au găsit soluții solicitând sprijinul comunității: ong-uri, companii private și altele, care au improvizat soluții din puținele resurse pe care le-au avut.
Un exemplu extraordinar în acest sens este Liceul Teoretic din Brad unde un profesor cu inițiativă a luat decizia de a crea 3 clase în aer liber din niște bușteni care erau oricum tăiați pentru foc, pe care i-a aranjat pe post de scaune pentrru elevi. Am fost foarte mișcată de creativitatea acestui om care a făcut ceva cu 0 buget și m-am oferit să le cumpăr 3 whiteboard-uri mobile cu accesoriile de rigoare pentru a avea profesorii pe ce să scrie în orele derulate în aceste spații.
Oricum, din păcate, concluzia generală este că nu a existat o viziune coerentă din partea Ministerului Educației, iar școlile au primit pentru prima oară puterea de decizie, dar neînsoțită și de resursele necesare pentru a o pune în practică.
Cât de pregătite sunt școlile de la sat pentru școala online după vacanța de vară? Dacă cele mai norocoase dintre ele au internet, proiectoare, câteva calculatoare, cele câteva zeci sau chiar sute de copii înscriși la școala respectivă au la rândul lor tablete și calculatoare de pe care să urmărească?
Școlile din mediul rural, în majoritatea lor, sunt nepregătite, iar copiii care au ghinionul să învețe aici sunt sacrificați de fiecare dată. Există școli care nu au internet așa cum există numeroase familii sărace în mediul rural care nu au internet. Știu că s-a făcut o solicitare în august la nivel județean ca fiecare școală să transmită necesarul de tablete pentru elevi, respectiv de laptop-uri pentru profesori, dar nu știu dacă toate școlile le-au și primit. Cunosc însă cazuri în care pe tabletele primite (deoarece nu erau performante și dotate cu softul necesar) nu s-au putut instala programele prin care respectivele școli derulează educația online. Au trecut 6 luni de când s-au închis școlile, dar se pare că instituțiilor statului nu le-a fost suficient să găsească soluții eficiente pentru că învățământul să se desfășoare în condiții bune chiar și în pandemie.
În constrast cu situația de mai sus, s-a propus sistemul de „școală prin poștă” prin care lecțiile să fie lăsate zilnic la ușa fiecărui copil acolo unde școala nu își permite nici electronice și nici nu are spațiu suficient pentru distanțare. De unde vin aceste decalaje majore chiar de la un sat la altul?
Noi, românii, avem o vorbă – „Omul sfințește locul”. Există localități în mediul rural, e adevărat că puține, unde școlile arată impecabil și sunt dotate, așa cum există și școli în orașe care arată deplorabil. Decalajele majore vin din implicarea sau lipsa implicării edililor locali în sprijinirea școlii. Tot ce înseamnă buget legat de dotări, infrastructură sau renovări ar trebui să vină de la Consiliile Locale, fie prin finanțare de la Consiliul Județean, fie prin proiecte europene implementate local.
Referitor la sistemul de „școală prin poștă” mi se pare o găselniță de ultimă instanță pentru acei directori de școală și primari care și-au dovedit neputința în a implementa soluțiile necesare pentru celelalte scenarii propuse. Mă întreb cine va merge din casă în casă să ducă copiilor teme? În mediul rural, mai ales în zonele de munte, casele sunt răsfirate, iar unii copii locuiesc la câțiva kilometri de școală. Nu fiecare școală din rural are microbuz școlar și nici profesorilor nu le poți cere să facă asta cu mașina proprie și plătindu-și benzina. Eu sper să nu se ajungă la astfel de soluții de compromis.
De ce ne-ai propus tocmai comunitățile din Pesac și Bucșoaia pentru „clasa din curtea școlii”?
În momentul în care am gândit proiectul, am elaborat și o grilă de evaluare pentru a departaja școlile care vor dori să intre în proiect deoarece știam că nu am resursele financiare să le ajut pe toate pentru a le crea spații de învățare în aer liber. Când am lansat online proiectul, 5 școli mi-au trimis completată grila de evaluare, iar cele două școli de la Pesac și Bucsoaia au fost singurele din mediul rural, așa că asta a contat mult în luarea deciziei.
A mai contat angajamentul celor două doamne director ca școala și comunitatea să contribuie, deoarece terenul pe care am amplasat foișoarele a trebuit pregătit înainte (fundație, betonare), iar amfiteatrul și mobilierul din paleți vor trebui realizate de voluntari din cadrul școlii (profesori, elevi, părinți).
Cum crezi că se va desfășura până la final acest an școlar – puțin pe ZOOM, puțin în clasă, puțin pe-afară, puțin în containere amenajate?
Anul școlar va urma tiparul acestui an total atipic care ne-a făcut să ne adaptăm aproape la orice și să găsim soluții pentru a ne duce viața cât de cât normal. Din păcate, cei sacrificați și pentru care soluțiile găsite nu sunt viabile sunt copiii din comunitățile foarte sărace care, oricum, aveau și înainte probleme de învățare, de acces în școli, de ținut ritmul cu ceilalți copii…
