Contact

E genul ăla de om pe care nu-l prinzi în poză pentru că nu stă niciodată locului. Era aproape de Crăciun când i-am spus că vin. Vin chiar acum, sunt pe drum, ar fi grozav dacă ar putea să-și rupă un ceas. Nu era la spital dar stă la doi pași, așa că a ajuns înaintea mea. N-am apucat să vorbesc prea mult. Îmi povestea întruna despre ai ei și cum le caută haine și le caută creioane colorate sau orice ar putea să țină de lucru manual, să-i păstreze ocupați. Își dorea voluntari, dar cine să vină la nebuni?

Mai ajungea câte un student din când în când, dar pleca iute când începea să vorbească singur. Adevarul e că locul e plin de nefericire. Sau de o fericire neînțeleasă de noi, ăștia normali. Serile sunt uneori lugubre – se aud niște urlete de te întrebi cum poate cineva să se facă bine de aici. Poate urletele astea îi motivează să lupte.

Nu știu ce-i dă putere Valentinei, asistent social la Spitalul de Psihiatrie Eftimie Diamandescu dar de când e aici, și sunt ani buni, a găsit mereu ceva-ul care s-o țină conectată, atentă și dornică să-i ajute. Chiar și când unul dintre pacienți a împins-o brutal și eu m-am uitat speriată în căutarea unui bodyguard, Valentina a rămas pe poziții. Calmă și încercând parcă să-l scuze – nu e el așa, e boala… Căci Valentina știe că OMUL nu e boala lui.

În ziua aia de Decembrie, în timp ce Valentina povestea fără să mai respire, unul câte unul, mai mulți pacienți s-au așezat pe scaunele din Atelier. Unul lângă altul, ciorchine, până când n-a mai fost loc pe băncuțe și-au început să se sprijine de rafturi. Dădeau din când în când din cap sau aruncau câte o vorbă, în timp ce Valentina îmi povestea despre felul în care unii dintre ei au fost abandonați de familii care n-au știut pur și simplu cum să-i mai gestioneze.

Se bagă în vorbă G., pe care-l întreb dacă ar vrea să iasă. Să meargă acasă.

– Acasă? mă întreabă mirat, ca și cum n-ar înțelege.

– Dincolo? Nu se mai uită nimeni la noi ca la niște oameni, domnișoară!

Dincolo nu mai e nimic. Pijamalele pe care le poartă în fiecare zi, aceleași lucruri, unul după celalalt – salon, masă, atelier, curte, salon. Zi după zi, an după an, pentru unii viața toată – i-au făcut să se simtă invizibili, umbrele celor ce-au fost cândva.

Mi-am dorit tare să le arătăm că cineva se uită la ei.

Am dus-o acolo pe Adina Buzatu. I-a măsurat din cap până-n picioare. Le-a ales haine și Aprilie 2020 ar fi fost luna lor: luna în care mergem, la patru ace, la teatru. Actorii joacă o piesă numai pentru ei și la final se întorc pe scenă și le spun: “Azi, noi vă privim. Azi vă vedem”.

În pregătirea pentru mersul la teatru, omul cheie rămâne Valentina. Ea face listele și cum mă prinde îmi spune ce frumos ar fi dacă în curte ar avea o gradină. Pregătim hainele pentru teatru și Valentina îmi spune despre cât de mult le-ar plăcea oamenilor de acolo să grădinărească, să-și bage mâinile în pământ și să îngrijească plante. Stabilim data piesei, stabilim transportul și mâncarea și ce frumos ar fi, îmi spune Valentina, dacă ar putea să culeagă ei înșiși roadele a ceea ce cultivă și să poată chiar să folosească plantele în bucătărie.

Un val de nebunie a venit însă peste țară și peste lume și hainele s-au pus în cuier la păstrare pentru vremuri mai liniștite, post pandemice. N-a fost să fie teatru. Dar sigur nu va fi abandon.

-Valentina, spune-mi mai multe despre grădina aia….

Îmi trimite zeci de mesaje în fiecare zi – toate sunt despre grădină.

Și dacă azi Grădina terapeutică de la Bălăceanca există, e pentru că într-un colț de lume lipsit de speranță Valentina Petrache crede ca OAMENII EI merită să fie vazuți. Că OAMENII EI merită încurajați și susținuți să găsească, prin orice metode, resurse să se întoarcă în lume.

De-ar ști ce lume nebună îi așteaptă dincoace…