Apoi, soarta a făcut ce-a făcut și ne-am întâlnit, face to face, chiar la lansarea cauzei noastre din octombrie 2023, #BINEînculori, o platformă edu online pentru accesibilizarea alfabetului tactil al culorilor. Ne-am dat repede seama că nu am mai întâlnit pe nimeni ca Sebastian și că experiența lui are o valoare aparte. Musai de pus pe hârtie și dat mai departe. Așa că l-am rugat să ne scrie câteva cuvinte.

„Sunt Sebastian, am 22 de ani, iar din septembrie 2022, viața mea s-a întors 180 de grade după ce mi s-a declașat o afecțiune numită LHON (Neuropatie Optică Erefitară Leber). Din cauza unei mutații genetice în ADN-ul mitocondrial acuitatea mea vizuală a scăzut în 2 săptămâni de la 100% la 3-4%.

Acum că am zis pe scurt în termeni medicali, vreau să vă povestesc cum arată viața mea, o persoană cu low vision. Imaginează-ți că mergi să te întâlnești cu un prieten la o cafenea și la doar câțiva metri în fața ta, prietenul tău nu mai arată ca o persoană, ci este o combinație de culori șterse, fără contur, o combinație de umbre și cel mai șocant este ca nu mai are față. Te așezi cu el la masă și ai vrea să îți comanzi o cafea, dar realizezi că nu poți să citești meniul pentru că tot ce vezi este o bucată de hârtie care te face foarte confuz și oricât de aproape ai duce-o de față, cuvintele tot nu apar.

Discutați și încerci să cauți în amintiri toate trăsăturile feței prietenului tău și să înlocuiești golul pe care îl ai în fața ta, pata crem, fără pic de expresie sau emoție. Ți-a venit cafeaua și ai un artwork cu cele mai clare linii, este o pasăre Phoenix cu aripile întinse și se pot interpreta și penele prin detalii subtile, dar toate astea tu nu le poți vedea, tot ce vezi tu este o pată maro, cel puțin presupui că este maro deși ești nesigur și de asta pentru că este foarte puternică lumina soarelui și trebuie să porți ochelari de soare care te lasă cu și mai puțin contrast și culori.

Între timp, trece pe lângă masa voastră o cunoștință mai veche de-a ta care nu știe că tu nu mai ai aceeași capacitate vizuală și te salută încântată și intră ditect în vorbă cu tine printr-un schimb de replici clasic pe care oamenii îl folosesc arunci când revăd pe cineva cunoscut, după care la fel de grăbită pleacă, spunându-ți să-i scrii să vă vedeți zilele viitoare. Ce nu știa persoana asta e că tu nu i-ai văzut fața, după atâția ani vocea i se modificase, la fel și corpul, lăsându-te pe tine într-o confuzie totală pentru că nu știi cu cine ai vorbit.

Pleci de acolo și mergi singur înspre casă pentru că locuiești în partea opusă prietenului tău. Pe stradă te miști cu precauție ca să ai timp să aduni cu vederea periferică cât mai multe informații, aproape lovești un copil pe care îl vezi doar ca o pată oarbă la un pas distanță, iar puțin mai încolo stai la o trecere de pietoni nesemnalizată sonor și tu nu vezi semaforul și nu știi când să treci și aștepți în fața trecerii până vine cineva care vrea să treacă prin același loc.

Ai ajuns în stația de autobuz și semnalizarea sonoră din stație anunță că a ajuns autobuzul tău, te urci și 4 stații mai încolo realizezi că mergi în altă direcție și îți dai seama că te-ai urcat în alt autobuz și că nu te-ai putut baza pe semnalizarea sonoră care era acolo să te ajute.

Cobori la a 5-a stație, nu știi unde te afli și nu poti folosi hărțile de pe telefon pentru că nu le mai poți analiza. Ești nevoit să îți comanzi un taxi care vine bazat pe locația telefonului, dar când ești notificat că a ajuns nu vezi nicio mașină lângă tine și începi să te panichezi ca peste 2 minute să te sune șoferul și să realizați amândoi că a venit pe partea cealaltă a străzii. Într-un final ajungi acasă la amiază, dar te simți stors de energie pentru că tot soarele de afară, mulțimea de detalii pe care ai încercat în câteva ore să le deslușești ca să înțelegi mediul din jurul tău, toate astea vin la pachet cu frustrarea pe care nu o poți controla și inevitabil cazi la pământ.

Ce înseamnă să vezi? După cum am menționat, am puțin peste un an de când sunt catalogat ca o persoană cu low vision, ba chiar legally blind, dar am început ușor, ușor să realizez că foarte mulți oameni care văd, nu văd de fapt foarte multe lucruri evidente. Nervul meu optic nu mai transmite imaginea de la ochi către creier cum ar trebui, dar asta m-a ajutat să învăț să vad cu inima și cu mintea. Viața te aruncă în nămol și te murdărești, aluneci, te lovești, nu mai vezi, nu mai auzi, încercând să ieși din balta de nămol, te zbați din toate puterile. Eu sunt în balta plină de nămol acum și ușor, ușor învăț să accept nămolul și învăț să merg prin el cu încrederea că în fiecare zi o să merg din ce în ce mai bine și într-un final chiar dacă toată lumea va fi plină de nămol, eu o să știu să merg prin ea.

Am fost întrebat recent care este visul meu și dacă s-a schimbat de când văd diferit. Multă
lume tinde să dea un raspuns concentrat pe carieră, dar eu cred ca job-ul nostru este un mijloc de a trăi experiențele din această viață la maxim. Am apucat sa termin 3 ani de arhitectură și am participat puțin în anul 4 și abia acum încep să realizez că noi, profesioniștii care în mod teoretic trebuia să gândim spații incluzive pentru toată lumea, nu aveam niciodată atenția îndreptată spre asta. Mi-am dat seama că de fapt minoritățile sunt minorități doar atunci când le iei separat, dar dacă te uiți la toți oamenii, ajungi să conștientizezi că nu există un normal și că fiecare om este unic și fiecare merită să i se respecte drepturile indiferent de cât de mică și ciudată este minoritatea din care face parte. Visul meu, în concluzie, este să fiu om printre oameni.”

Sebastian a trebuit să renunțe la facultatea de arhitectură, dar a refuzat să se întoarcă acasă, acolo unde are familia, susținerea, o plasă de siguranță solidă. Și-a dat seama că familia și prietenii vor face prea multe pentru el și în locul lui, așa că a rămas să-și câștige independența cu tot ce înseamnă asta. Cu toate frustrările, obstacolele și neajunsurile despre care singur a povestit mai sus.

Totuși, pentru Sebastian mai există o șansă. O terapie genică la care se lucrează în prezent. Până atunci, face un tratament care îl ajută să nu-și piardă ultimele procente de vedere. Și care costă… Deși nu și-a atins targetul campaniei gofundme, atunci când l-am întrebat dacă să punem linkul și să cerem oamenilor să ajute, a refuzat politicos. „Cred că am suficient deocamdată”, ne-a spus.

Ne-am întrebat oare suficient pentru ce? Cât ajutor poate să fie suficient când îți pierzi vederea? Pentru că nu avem un răspuns, punem linkul AICI. Haide să-l ajutăm pe Sebastian să își atingă ținta!

*************

Citește mai multe despre proiectul BINE în culori.

La români, obișnuiți să nu lăsăm norocul în farfurie, să mâncăm tot că-i păcat de ea, cu vorbe din popor care spun că „copilul bucălat e copilul sănătos”, iar „femeia rotunjoară e femeia fertilă”, grija pentru mâncare e să fie destulă. Milenialii sunt primii, ca generație, care trebuie să își pună problema invers. Dar inerția e foarte puternică. Grjile tot mai multe, stresul tot mai mare…

Dr. Florin Bănică: Vom evolua din ce în ce mai mult către obezitate, către a trata și mai puțin a preveni, către a fi mai bolnavi dar cu mai multe soluții de tratament, vom da mai mulți bani pe terapia bolilor cronice pentru că suntem tot mai educați că după colț apare următoarea pastilă, tu nu trebuie să faci nimic… Numai din reducerea farfuriilor și din corectarea proporției în farfurie am rezolva toată situația. Dacă de mâine, în toate cârciumile s-ar vinde din farfurie mică, de aperitiv, și n-ar mai fi doar carbohidrați în farfurie, în momentul acela am reuși. Ne-am obișnuit cu farfuriile mari, pline cu de toate, dar orice învăț are și-un dezvăț.

De când a devenit greutatea în plus o problemă a copilăriei la români?

Dr. Florin Bănică: Greutatea nu e o problemă a copilăriei, e o problemă socială. E un rezultat al unui mediu obezogen, axat pe marketing nutrițional și pe consumul alimentelor volumetrice, în cantitate mare, care se bazează pe gust și nu pe nutrient. Cei mai mulți dintre noi nu știm ce mâncăm, mâncăm gustul unor alimente pe care le recunoaștem, dar nu înțelegem ce înseamnă bogăția calorică, uleiurile de proastă calitate, lipsă diversității în microbiotă și combinațiile greșite.  

De când să începi să îți faci griji pentru greutatea copilului? Contează greutatea cu care s-a născut sau cât a luat în perioada alăptării?

Dr. Florin Bănică: Contează, dacă discutăm despre mai mult de 4 kg la naștere atunci se testează glicemia din cordonul ombilical pentru că predicția pentru diabet este mare. Un astfel de copil are un risc mult mai mare să ajungă să fie supraponderal sau obez în timpul dezvoltării și să dezvolte anumite patologii metabolice foarte repede în viață. 

Dar oricând trebuie să ne facem griji. Chiar dacă ei în timpul evoluției vor avea perioade de scădere și creștere în greutate, important e să fim alături de ei și să încercăm să-i înțelegem, să știm prin ce etape trec și să-i ajutăm în consecință. Dar nu din perspectiva „gras vs slab”, ci de „sănătos vs nesănătos”. Până la vârste destul de mari, scăderea în greutate a copilului depinde de părinți, pentru că copiii, chiar și adolescenți, nu înțeleg ideea de boală. Sunt foarte departe de ea chiar și la 20 de ani. Și atunci, sănătatea lor e complet dependentă de înțelegerea, preocuparea și rutinele părintelui. 

Care moștenire genetică cântărește cel mai greu, la propriu – câte kilograme are mama înainte de sarcină/câte kilograme are tata înainte de sarcină/câte kilograme ia mama în sarcină?

Dr. Florin Bănică: Moștenirea genetică contează în proporție de aproximativ 30% atunci când vorbim de impactul asupra unor patologii cronice. Ne naștem cu o predicție care în ziua de azi se poate testa și vedea. Dar mama este cea mai importantă – 60%-70% – și restul tatăl. Dacă avem o mamă cu o tulburare metabolică cum e obezitatea, șansa copilului de a avea o tulburare metabolică este mare, de peste 70%. Dacă se întâlnește și cu gena tatălui, care are și el o astfel de patologie, atunci vorbim de 100%, chiar dacă nu neapărat din copilărie. Apoi contează și numărul de kilograme luate în sarcină. Ce nu înțelegem și părinții nu știu este că au responsabilitatea concepției înainte de concepție.

Copil supraponderal = adult supraponderal? E regulă?

Dr. Florin Bănică: Nu, dar șansele sunt foarte mari. Problema mai mare e că pe parcursul dezvoltării și al evoluției, kilogramele în plus se opun prin diverse mecanisme dezvoltării corecte și armonioase, inclusiv a metabolismului glucidelor și lipidelor, dar și a sistemului oseo-articular și nu numai. Practic, pornești cu stângul în viață, iar acest start este definitoriu pentru evoluția ulterioară, inclusiv cu rutinele învățate, care mai apoi vor fi foarte greu de schimbat. De fapt, rutinele nepotrivite stau la baza obezității. Dacă te uiți, la orice colț de stradă vezi farmacii cu produse de slăbit, pe internet nutriționiști și tot felul de alte variante, dar poporul român e tot mai bolnav și obez. 

Copiii din ziua de azi mănâncă prea mult sau prea des sau prea prost? Unde e, cel mai des, problema?

Dr. Florin Bănică: Copiii din ziua de azi mănâncă ceea ce recunosc, adică trebuie să se cheme burger, șaorma, pizza, wrap etc. Mănâncă destul de mult, dar rar, și în mod cert prost din punct de vedere al combinațiilor alimentare. Și mănâncă la ore nepotrivite. Nu au o cultură a alimentației corecte, lucru care vine în principal din faptul că părinții sunt ocupați la job și dacă ne și aflăm la baza piramidei nevoilor nici nu încape să ne mai gândim la lucruri precum prevenție, evoluție, ci ne gândim ce punem pe masă astăzi. O bună parte din români sunt obezi și supraponderali din cauza restricțiilor financiare. 

Totodată, mediul social este foarte important pentru copii, iar în ziua de azi vorbim de un mediu obezogen, unde oriunde te întorci cu privirea te lovești de alimente nesănătoase, care sunt pe invers față de educația pe care unii dintre părinți se chinuie să o dea acasă. Plus, lipsa orelor de sport din școală și tot așa. Din păcate, nu se poate altfel decât să stai de capul copilului, ca părinte, cu educația și sportul, ideal prin propriul exemplu.

Se poartă printre adolescenți să iasă la cafenea. Și se poartă să te duci la școală cu energizante în ghiozdan… e o generalizare sau vedeți și în practică un soi de abuz de stimulente de genul ăsta, la vârste tot mai mici? Cum se explică?

Dr. Florin Bănică: Adolescenții bravează din multe puncte de vedere – țigări, alcool, cafea și energizante, toate care lasă urmări în dezvoltarea lor. E o modă care pe termen lung le va afecta sistemul digestiv și sistemul nervos central și care se datorează mediului atât de ofertant. Oriunde ai acces imediat la lucruri care să-ți îndeplinească nevoi create artificial.

Dacă am un copil supraponderal, e sportul soluția? Părinții tind să se uite mai întâi la cât se mișcă copilul, nu neapărat la ce îi pun în farfurie sau la cât de stresat e la școală…

Dr. Florin Bănică: Pentru orice om, nu doar pentru copilul supraponderal, primul pas atunci când vorbim de scăderea în greutate îl reprezintă modelul de alimentație din familie, în special modelul mamei. Al doilea pas îl reprezintă contextul mai mare al familiei și ce vede copilul întâmplându-se în acest context. Al treilea pas este farfuria corect echilibrată și pregătită cu dragoste în interiorul familiei, abia apoi discutăm și de activitatea fizică. 

În momentul în care copilul iese din casă el schimbă mediul, ceea ce schimbă complet datele problemei pentru că el va dori să fie ca ceilalți, ceea ce trebuie lăsat să se întâmple, cu limite și prin propria alegere. Adică nu să-i spui „nu!”, ci să-l ajuți să aleagă în favoarea lui, chiar dacă la început se va opune sau nu va înțelege această idee, a alegerii. 

Niciodată nu e sportul primul pas, dar pentru un copil în creștere sportul e obligatoriu. Dar fără alergare sau sărituri atunci când avem un copil supraponderal sau obez, întrucât articulațiile pot fi afectate ireversibil. E mai important să avem un sistem osteo-articular corect dezvoltat decât să forțăm copilul să facă nu știu ce sport ca să slăbească, mai ales că nutriția face 80% din treabă.

Tot mai multe studii arată că, în ce privește starea de sănătate generală a omului și predictorii pentru bolile „moderne” – cancer, boli cardiovasculare, neurodegenerare și altele – factorii de mediu primează în fața factorilor genetici. Dar dacă am moștenit kilogramele în plus? Ce șanse am atunci?

Dr. Florin Bănică: Simplu și neacademic vorbind, orice ni se întâmplă în viață, orice modificare a stilului de viață duce la o modificare a structurii genomului. Epigenetica arată foarte clar influența mediului asupra genomului, care se exprimă printr-o afectare din generație în generație a genomului și implicit a structurii noastre imunitare, hormonale și așa mai departe. Discuția este foarte lungă, dar studiile moderne arată că la baza celei mai bune arme pe care o avem la dispoziție – prevenția – este stilul de viață. Și din tot ce înseamnă stil de viață, nutriția este cel mai la îndemână și mai important de ajustat. Deci, șanse sunt destule.

∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗

Poți citi mai multe informații despre proiectul lunii iulie – La masă cu mine – chiar aici.

]]> https://www.zidebine.ro/2023/07/07/parintii-si-copiii-la-masa-cu-un-psiholog/ Fri, 07 Jul 2023 17:54:31 +0000 https://www.zidebine.ro/?p=24827 Alina Manuela Ciufu este psiholog clinician și psihoterapeut cu experiență în terapia de grup, individuală și de cuplu, în educație parentală și evaluare psihologică în vederea evaluării depresiei și anxietății. Ne-a răspuns cu generozitatea la întrebările legate de tulburări alimentare și întrebările pe care și le poate pune un părinte atunci când propriul copil se confruntă cu probleme legate de alimențatie.

Cum mă port cu un copil cu tulburări alimentare? Ce îi spun, ce nu-i spun?

A.C: Atunci când interacționați cu un copil care are tulburări alimentare, este important să abordați situația cu sensibilitate și să îi oferiți sprijinul necesar. 

Iată câteva sfaturi despre cum să te porți cu un copil în această situație:

√ Fiți empatic și încurajați comunicarea deschisă. Ascultați copilul cu atenție și validați sentimentele și experiențele sale. Fiți disponibil pentru discuții și încurajați-l să împărtășească orice grijă sau temere are. Evitați judecata sau criticile și oferiți sprijinul emoțional necesar.

√ Evitați comentariile negative despre aspectul sau greutatea copilului. Fiți conștient de cuvintele pe care le folosiți și evitați comentariile care pot afecta încrederea și imaginea de sine a copilului. Concentrați-vă pe aprecierea calităților interioare și pe încurajarea stimei de sine pozitive.

√ Promovați un mediu sănătos și echilibrat legat de alimentație. Încurajați un stil de viață sănătos, care include alimentație echilibrată și activitate fizică adecvată. Evitați etichetările de alimente ca “bune” sau “rele” și încurajați copilul să se concentreze pe a-și asculta corpul și a lua decizii alimentare în funcție de senzațiile de foame și sațietate.

√ Evitați comparațiile cu alții. Nu comparați copilul cu alți copii sau cu modele de frumusețe nerealiste. Fiecare persoană este unică și frumoasă în propriul său fel și este important să încurajați copilul să se accepte și să-și aprecieze unicitatea.

√ Fiți un model pozitiv. Fiți un exemplu de un stil de viață sănătos și echilibrat în ceea ce privește alimentația și activitatea fizică. Arătați că valoarea nu este determinată de greutatea sau aspectul fizic, ci de caracter, abilități și valori personale.

√ Căutați sprijin profesionist. Tulburările alimentare pot fi complexe și necesită asistență de specialitate. Căutați un specialist în sănătatea mintală, cum ar fi un psiholog specializat în tulburări alimentare, care poate furniza sprijin adecvat și tratament individualizat.

Este important să sustineți cppilul și să acceptați că fiecare persoană are propriul său ritm de recuperare. Fiți răbdător și oferiți-i copilului spațiul și timpul necesar pentru a se vindeca și a se dezvolta.

Cum îi explic copilului meu că mergem la psiholog pentru că are o tulburare alimentară?

A.C: Folosiți un limbaj adecvat vârstei. Explicații copilului într-un limbaj simplu și adaptat vârstei sale. Evitați termeni complicați.

→ Fiți deschis și sincer. Asigurați copilul că nu este singur și că veți căuta ajutor pentru a-l sprijini.

→  Răspundeți întrebărilor și ascultați. Fiți deschiși pentru a răspunde la întrebările copilului și pentru a asculta preocupările sau temerile sale. Asigurați-l că este în regulă să se simtă confuz sau îngrijorat și că sunteți acolo pentru a-l sprijini în procesul de tratament.

→  Promovați înțelegerea și reducerea stigmatizării. Explicații că tulburările alimentare sunt afecțiuni medicale și că este important să căutăm ajutor medical la fel cum o facem pentru alte afecțiuni. 

→  Ajutați-l să înțeleagă că tulburările alimentare nu sunt din vina sa și că este important să avem grijă de sănătatea noastră mintală la fel de mult ca și de sănătatea fizică.

→  Transmiteți copilului că sunteți alături de el în această călătorie și că veți face tot posibilul pentru a-l sprijini și pentru a-l ajuta să se simtă mai bine.

Este posibil ca această discuție să nu rezolve toate întrebările sau preocupările copilului, dar este important să deschideți un canal de comunicare și să-i oferiți sprijin și înțelegere în timpul procesului de tratament. Comunicarea, empatia și susținerea sunt esențiale.

Au nevoie și părinții de terapie în același timp cu copilul?

A.C: Da, în multe cazuri, părinții pot beneficia de terapie în același timp cu copilul lor care are tulburări alimentare. Terapia pentru părinți este un aspect important al tratamentului global al tulburărilor alimentare la copii.

Iată câteva motive pentru care terapia părinților poate fi benefică:

√ Înțelegere și educație: terapia pentru părinți poate oferi o înțelegere mai profundă a tulburărilor alimentare, inclusiv a cauzelor și a modului în care acestea afectează copiii. În terapie se pot obține informații și strategii practice pentru gestionarea și sprijinirea copilului.

√ Sprijin emoțional și gestionarea stresului: În timpul tratamentului unei tulburări alimentare la copil, părinții pot experimenta stres, anxietate și o serie de emoții dificile. Terapia părinților oferă un spațiu sigur în care aceste emoții pot fi exprimate și gestionate într-un mod sănătos.

√ Comunicare și relație familială. Tulburările alimentare pot afecta relațiile și dinamica familială. Terapia părinților poate aborda problemele legate de comunicare, relația părinte-copil și modul în care familia poate sprijini recuperarea și stabilitatea.

√ Învățarea abilităților de parenting eficiente. Terapia părinților poate ajuta la dezvoltarea abilităților de parenting specifice care pot fi utile în sprijinirea recuperării copilului. Aceasta poate implica strategii de comunicare pozitivă, gestionarea comportamentului și promovarea unui mediu de sprijin și încredere.

√ Reducerea stigmatizării și izolării. Participarea la terapie alături de alți părinți care trec prin experiențe similare poate reduce sentimentul de izolare și stigmatizare. Aceasta poate oferi o comunitate de suport în care părinții se pot împărtăși și învăța unii de la alții.

Terapia pentru părinți poate fi benefică nu doar pentru sprijinirea copilului, ci și pentru sprijinirea părinților în propriul proces de vindecare și dezvoltare personală. Acest lucru poate duce la o dinamică familială mai sănătoasă și la un sprijin mai eficient în timpul procesului de recuperare al copilului.

Cât poate dura procesul terapeutic în cazul copiilor cu tulburări alimentare?

A.C: Durata procesului terapeutic în cazul copiilor cu tulburări alimentare poate varia în funcție de mai mulți factori, inclusiv gravitatea tulburării alimentare, vârsta copilului, sprijinul familial și resursele disponibile pentru tratament. În general, tratamentul tulburărilor alimentare poate fi un proces de durată, iar fiecare copil va avea propriul său ritm de recuperare.

Unele aspecte care pot influența durata procesului terapeutic includ:

→ Identificarea și intervenția timpurie. Dacă tulburarea alimentară este identificată și tratată în stadii incipiente, există șanse mai mari de recuperare mai rapidă. Prin urmare, accesul la evaluare și intervenție precoce poate fi benefic.

→ Gravitatea tulburării alimentare. Tulburările alimentare pot varia în severitate, de la forme mai ușoare până la cele mai grave. Tratamentul poate fi mai lung și mai complex în cazul tulburărilor alimentare severe.

→ Consistența și continuitatea tratamentului. Participarea regulată și continuă la terapie, respectarea planului de tratament și implicarea părinților în sprijinirea copilului pot contribui la progresul și eficacitatea tratamentului.

→ Sprijinul familial și suportul social. O familie care oferă sprijin și susținere emoțională adecvată poate contribui la recuperarea copilului. Un sistem de suport social, inclusiv prieteni, profesori și alți membri ai comunității poate juca, de asemenea, un rol important în procesul de tratament.

Este important să înțelegem că fiecare copil este unic și procesul terapeutic poate fi individualizat în funcție de nevoile sale. Un plan de tratament eficient ar putea include terapie individuală, terapie familială, consultare nutrițională și, în unele cazuri, chiar și medicamentație. Terapeutul și echipa de tratament pot evalua progresul copilului în timpul terapiei și pot ajusta planul de tratament, dacă este necesar.

Este recomandat ca părinții să fie pregătiți pentru un angajament pe termen lung și să fie răbdători, deoarece recuperarea completă poate dura luni sau chiar ani în unele cazuri. Importanța principală este să se ofere un sprijin constant și să se creeze un mediu sigur și de încredere pentru copil în timpul procesului terapeutic.

La ce vărstă copii își dau seama că au o problemă legată de alimentație?

A.C: Vârsta la care copiii își pot da seama că au o problemă legată de alimentație poate varia. Unele tulburări alimentare, cum ar fi anorexia nervoasă sau bulimia nervoasă, pot apărea în adolescență, când copiii devin mai conștienți de corpul lor și sunt expuși la influențe sociale și culturale care promovează standarde nerealiste de frumusețe.

Cu toate acestea, este important de menționat că copiii mai mici pot, de asemenea, prezenta comportamente sau semne care indică o relație dificilă cu alimentația. Acestea pot include evitarea anumitor alimente, preocuparea excesivă față de aspectul fizic, anxietatea în jurul mesei sau schimbări în greutate și starea generală de sănătate. În cazul copiilor mai mici, părinții pot observa mai greu aceste semne și de aceea este important să fie atenți la schimbările de comportament sau de dispoziție și să discute cu un specialist în domeniul sănătății pentru evaluare și îndrumare.

Copiii pot avea dificultăți în exprimarea exactă a ceea ce simt și experimentează. Prin urmare, este posibil ca un copil să nu identifice sau să poată articula în mod conștient că au o problemă legată de alimentație. Acesta este unul dintre motivele pentru care observarea părinților și accesul la profesioniști în sănătatea mintală pot fi esențiale în identificarea și tratamentul precoce al tulburărilor alimentare la copii.

Cum îmi pot susține copilul în stilul de viață sănătos – pe termen lung?

A.C: Să susțineți un stil de viață sănătos pe termen lung pentru copilul tău. Iată câteva sfaturi pentru a-l sprijini în acest sens:

1. Alimentație echilibrată. Oferiți copilului o varietate de alimente sănătoase și echilibrate, care includ legume, fructe, cereale integrale, proteine slabe și lactate sărace în grăsimi. Încurajați-l să mănânce în mod regulat și să fie atent la senzațiile de foame și sațietate. Evitați etichetările negative legate de alimente și promovați o relație sănătoasă cu mâncarea.
2. Activitate fizică regulată. Încurajați copilul să participe în mod regulat la activități fizice plăcute și potrivite vârstei sale. Fie că este vorba de jocuri în aer liber, sporturi, dans sau alte activități, obiectivul este de a-i oferi ocazia de a se mișca și de a-și dezvolta abilitățile motorii.
3. Modelare și implicare. Fiți un model pozitiv pentru copilul dumneavoastră prin adoptarea unui stil de viață sănătos. Participați împreună la activități fizice, preparați împreună mese sănătoase și implicați-l în luarea deciziilor legate de alimentație și activitatea fizică.
4. Educație și conștientizare. Informați-vă copilul cu privire la beneficiile unui stil de viață sănătos și explicați-i importanța nutriției adecvate și a activității fizice. Fiți o sursă de informație și răspundeți la întrebările sale într-un mod adecvat vârstei.
5. Încurajarea unui mediu pozitiv. Creați acasă un mediu care să promoveză un stil de viață sănătos. Asigurați-vă că există alimente sănătoase la îndemână, limitați expunerea la alimente nesănătoase și promovați activități care nu sunt bazate pe televizor sau ecrane.
6. Menținerea echilibrului și flexibilității. Învățați copilul să găsească un echilibru între alimentația sănătoasă și poftele ocazionale. Promovați moderația și flexibilitatea în abordarea alimentației și asigurați-vă că el/ea înțelege că nu există alimente “interzise”, ci doar alegeri mai sănătoase în general.
7. Susținere emoțională. Oferiți-i copilului sprijin emoțional și încurajațil să-și exprime sentimentele legate de alimentație și corp. Ajutați-l să dezvolte o încredere în sine sănătoasă și să se concentreze pe calitățile și abilitățile sale, nu doar pe aspectul fizic.

Rețineți că fiecare copil este unic, iar nevoile și preferințele lor pot varia. Este important să fiți flexibil și să adaptați abordarea în funcție de vârsta, interesele și cerințele copilului tău.

∗∗∗∗∗∗∗
Poți citi mai multe informații despre proiectul lunii iulie – La masă cu mine – chiar aici. 

Tulburările alimentare înseamnă toate mâncat emoțional?

A.C: Nu, tulburările alimentare nu se rezumă doar la mâncatul emoțional. Mâncatul emoțional este un comportament în care o persoană consumă alimente ca răspuns la stres, anxietate, tristețe sau alte emoții intense. Cu toate acestea, există mai multe tulburări alimentare distincte, care pot avea cauze și simptome diferite. Printre cele mai comune tulburări alimentare se numără: 

1. anorexia nervoasă – caracterizată prin restricționarea severă a consumului de alimente, teama excesivă de îngrășare și o imagine distorsionată a corpului 
2. bulimia nervoasă – implică episoade recurente de consum excesiv de alimente (episoade de supraalimentare) urmate de comportamente compensatorii, cum ar fi inducerea vărsăturilor sau utilizarea abuzivă a laxativelor
3. tulburarea de alimentație compulsivă – se caracterizează prin episoade recurente de supraalimentare, în timpul cărora persoana pierde controlul asupra consumului de alimente și nu utilizează comportamente compensatorii pentru a elimina excesul de calorii.

Aceste tulburări pot fi cauzate de o combinație de factori genetici, psihologici, sociali și de mediu. Mâncatul emoțional poate fi un simptom al anumitor tulburări alimentare, dar nu reprezintă întregul spectru al acestor tulburări.

Cum se manifestă la copii, cum îmi dau seama ca părinte? Pot, oare, preveni asta?

A.C: Manifestările tulburărilor alimentare pot varia în funcție de tipul specific de tulburare, dar există anumite semne și simptome comune la care părinții pot fi atenți. 

Iată câteva dintre acestea:

√ Schimbări bruște în greutate: observarea unei pierderi semnificative în greutate sau fluctuații frecvente în greutate pot fi un semne ale unei posibile tulburări alimentare.

√ Preocupare excesivă față de aspectul fizic și greutate: persoanele cu tulburări alimentare pot fi obsedate de greutatea lor și pot critica constant aspectul lor fizic

√ Schimbări ale comportamentului alimentar: acestea pot include restricționarea alimentară severă, evitarea anumitor categorii de alimente (de exemplu, carbohidrați sau grăsimi), consumul excesiv de alimente în secret sau folosirea comportamentelor compensatorii, cum ar fi inducerea vărsăturilor sau utilizarea de laxative

√ Preocupare excesivă față de alimente și nutriție: o atenție exagerată față de valoarea nutritivă a alimentelor, citirea constantă a etichetelor alimentare și obsesia legată de calorii pot fi semne ale unei tulburări alimentare

√ Schimbări emoționale și comportamentale: acestea pot include depresie, anxietate, retragere socială, labilitate emoțională, izolare și scăderea interesului pentru activitățile obișnuite.

√ Preocupare excesivă față de exercițiu fizic: persoanele cu tulburări alimentare pot exagera cu exercițiile fizice, dedicând mult timp și efort pentru a arde calorii.

Prevenirea tulburărilor alimentare poate fi un proces complex și implică mai mulți factori. Există câteva măsuri preventive pe care le puteți lua ca părinte:

∗ Promovați o relație sănătoasă cu mâncarea și corpul. Evitați critica corporală și focalizați-vă pe promovarea unei imagini corporale pozitive. Încurajați obiceiuri alimentare echilibrate și sănătoase în familie.

∗  Comunicați deschis și sincer. Creați un mediu în care copiii se simt confortabil să vorbească despre emoții și să împărtășească orice probleme legate de alimentație sau imagine corporală.

∗  Evitați discursul negativ despre greutate și dietă. Evitați să vorbiți despre greutatea voastră sau despre diete în fața copiilor. În loc de asta, puneți accentul pe stilul de viață sănătos și pe acceptarea diversității corporale.

∗  Educați-vă în privința tulburărilor alimentare. Fiți informați despre semnele și simptomele tulburărilor alimentare și căutați ajutorul profesionist dacă sunteți îngrijorat/ă.

∗  Furnizați un mediu de sprijin și încredere. Asigurați-vă că copiii simt că au suportul vostru necondiționat și pot cere ajutor în cazul în care au probleme legate de alimentație sau de imaginea corporală.

Este important să rețineți că tulburările alimentare sunt complexe și pot fi influențate de mai mulți factori, inclusiv genetică, mediul și factorii individuali. 

Există un spectru al tulburărilor alimentare?

A.C: Da, există un spectru al tulburărilor alimentare. Acest spectru reprezintă o varietate de tulburări alimentare cu severități și simptome diferite. În loc să fie văzute ca entități distincte și separate, tulburările alimentare pot fi considerate ca o gamă continuă de comportamente și atitudini legate de alimentație și corp.

La un capăt al spectrului se află comportamentele și gândurile sănătoase legate de alimentație și corp, în timp ce la celălalt capăt se găsesc tulburările alimentare severe, cum ar fi anorexia nervoasă sau bulimia nervoasă. Între aceste două extreme există diverse grade de manifestare a tulburărilor alimentare.

În plus, există și comportamente și simptome care nu îndeplinesc în mod necesar criteriile pentru a fi diagnosticate ca o tulburare alimentară specifică, dar pot prezenta riscuri sau semnale de avertizare. Acestea pot include mâncatul emoțional, comportamentul neobișnuit legat de alimentație și obsesia excesivă față de dietă și greutate.

Este important să înțelegem că tulburările alimentare nu sunt doar categorii distincte și rigide, ci reprezintă o diversitate de experiențe și comportamente. Prin înțelegerea spectrului tulburărilor alimentare, putem recunoaște că aceste probleme pot fi prezente într-o varietate de forme și că intervenția timpurie și sprijinul adecvat sunt esențiale pentru recuperare și sănătate mentală.

Când să apelez la un specialist; cu cine să încep: nutriționist sau psiholog?

A.C: Atunci când sunteți preocupat/ă de comportamentul alimentar al unei persoane și suspectați prezența unei tulburări alimentare, este recomandat să consultați un specialist în domeniul sănătății mintale, cum ar fi un psiholog specializat în tulburări alimentare sau un psihiatru. Acești profesioniști sunt instruiți în evaluarea și tratamentul tulburărilor alimentare și pot oferi îndrumare adecvată.

În general, psihologii specializați în tulburările alimentare sunt cei mai potriviți pentru a evalua și trata aspectele psihologice și emoționale ale tulburărilor alimentare. Aceștia pot ajuta persoana în gestionarea relației cu alimentația, cu imaginea corporală și cu emoțiile asociate.

Este utilă și implicarea unui nutriționist. Aceștia pot oferi orientare și sprijin în stabilirea unui plan alimentar echilibrat și sănătos, adaptat nevoilor individuale ale persoanei.

Un prim pas poate fi programarea unei evaluări inițiale cu un specialist în sănătatea mintală, care poate determina dacă există o tulburare alimentară și poate recomanda un plan de tratament adecvat. În unele cazuri, poate fi necesară o abordare multidisciplinară, implicând atât un psiholog, cât și un nutriționist, pentru a oferi un sprijin cuprinzător și eficient. În echipa multidisciplinară de multe ori este implicat pe lângă cei 2 și un al 3-lea specialist care vine din zona de mișcare, de sport.

∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗

Poți citi mai multe informații despre proiectul lunii iulie – La masă cu mine – chiar aici.

]]> https://www.zidebine.ro/2023/07/07/miscare-pentru-corp-sanatos-si-o-minte-sanatoasa/ Fri, 07 Jul 2023 10:41:13 +0000 https://www.zidebine.ro/?p=24736 Vreau să-i inspir pe copii, ne-a spus Andrei, atunci când am povestit despre beneficiile mișcării, importanța reposturării și despre modificările de postură pe care le putem observa la timp la copiii noștri. Și evident despre cât de importantă este mișcarea în cazul copiilor cu tulburări de alimentație și nu numai, mai ales că de multe ori, ca părinți, alegem școala și învățatul în detrimentul mișcării pentru copiii noștri. 

Andrei este kinetoterapeut, maseur și antrenor personal, specializat în mișcare funcțională. Dacă te întrebi ce e asta, ei bine înseamnă gimnastică de încălzire, exerciții de motricitate și coordonare prin joc, exerciții posturale, etc.  

Cum ai descoperit kineto și ce te-a determinat să alegi sa devii kinetoterapeut?

A.B: Am descoperit kinetoterapia undeva pe la vârsta de 11-12 ani când a trebuit să mă opresc din a face sportul pe care îl practicam pe atunci, un de sport de contact, pentru că îmi putea afecta și mai mult scolioza pe care tocmai o descoperisem. După ce am terminat recuperarea, am continuat să fac sport de performanță. De-a lungul carierei am întâlnit nenumărate cazuri în care colegii mei se accidentau și m-a fascinat felul în care corpul se poate recupera doar prin gimnastică medicală. Așa am decis să aleg kinetoterapia ca profesie.

Cum motivezi copiii/adolescenții cu care lucrezi?

A.B: Încerc să găsesc motivația pornind de la plăcerile lor, niciodată nu îi oblig să facă ceva, de fiecare dată găsesc lucruri care să le facă plăcere și să le implementez în antrenamente, astfel încât ei să conștientizeze importanța mișcării. Și să prindă drag.

Care e partea dificilă în lucrul cu copii/tineri cu tulburări alimentare?

A.B: Partea dificilă din lucrul cu un copil cu astfel de tulburări sunt părinții sau bunicii. Pe lângă încercarea noastră de a face copilul să conștientizeze importanța mișcării și a alimentației, un factor foarte important în aceasta ecuație sunt părinții/bunicii care de cele mai multe ori au exact același comportament alimentar sau sportiv. Rezultatele pozitive apar abia după ce aceștia își schimbă la rândul lor anumite obiceiuri, iar copilul începe să le urmeze exemplul. Ei pot obține un rezultat pozitiv împreună, dar alții pun accent foarte mult pe rezultatele obținute la școală și din dorința de a ajuta copilul să acumuleze cât mai multe informații, nu mai sunt atenți la consecințele pe care le are lipsa de mișcare sau de sport din viața lui.

Ce recomandări ai pentru părinții copiilor cu tulburări alimentare?

A.B: Ca recomandări pentru părinți aș avea următoarele: în primul rând să ducă copilul la un sport colectiv sau individual, iar dacă observă că acestuia nu-i face plăcere acel sport, să continue să caute alte sporturi până îl găsesc pe cel potrivit; părinții trebuie să conștientizeze că oglinda lor sunt copiii și, mai ales, să înțeleagă că o minte sănătoasă este doar într-un corp sănătos. De regulă, părinții care sunt supraponderali au copii care sunt, la rândul lor, supraponderali, au aceleași obiceiuri. Și una din cauze este pentru că foarte mulți părinți sunt foarte ocupați, copiii de multe ori mănâncă și părinții nu îi observă.

Unii părinți spun că copiii nu au timp de mișcare, pentru că au multe meditații. De multe ori școala e pusă pe primul loc, în detrimentul mișcării. Dar sunt și mulți părinți care sunt adepți ai sportului, îi împing pe copii de la spate, aduc un plus de distracție și încântare. Facem exerciții și ne și jucăm. În ultimii 3-4 ani părinții sunt mai conștienți a propos de mișcare, chiar am văzut o schimbare în bine.

Cum ne putem forma rutine de mișcare pe termen lung?

A.B: Cred că rutina începe, în primul rând, atunci când aleg să fac mișcare în orice moment, de exemplu aleg să urc pe scări în loc să iau liftul, aleg să merg mai mult pe jos, ies în oraș și pentru activitate fizica, nu numai la cafenea/restaurant, etc. Și recomand să prioritizăm minim 2 zile pe săptămână în care sa avem un timp alocat pentru sport pe care să nu-l putem amâna, exact cum facem cu o programare foarte importantă, la medic să zicem.

E nevoie de disciplină, pentru că motivația dispare la un moment dat. Și dacă facem cum ziceam înainte, dacă punem în calendar ora de mișcare ca o întâlnire cu prietenii, devine altfel, nu mai e nimic forțat. Nu mai zici “băăăăi, trebuie să mă duc la sală. E parte din noi. Corpul nostru e ca o mașină, dacă o ții în fața blocului și nu o miști, se strică. Dacă nu ne mișcăm, articulațiile “ruginesc”, cum se spune și se formează asimetria.

Și cum fac copiii să deprindă disciplina de care vorbești?

A.B: E diferit la copii față de adulți, trebuie să îi iei cu joacă multă, cu distracție. Trebuie să-i întreții, să intri cumva în specificul vârstei lor. Eu îi întreb multe chestii despre ei, să aflu ce le place, ce îi pasionează. Dacă nu cunosc nimic pe subiectul acela, mă documentez, vreau să-i fac să mă placă pe mine întâi, ca persoană, apoi automat le pot da niște exemple legate de ce le place lor și așa se formează o relație, iar părinții văd că cei mici sunt încântați și îi stimulează și încurajează să meargă mai departe E clar că aici părintele are un rol important. 

Care este experiența ta cu copiii? De la ce vârstă vin la tine?

A.B: Cred că cei mai mici puști cu care am lucrat au venit pe când aveau 7-8 ani, încă lucrez cu ei, sunt la liceu acum. Au început să își schimbe forma, să slăbească și apoi și-au făcut un ritual a propos de mișcare, acum fac sport în mod regulat, sunt susținuți de părinți. La început le-am tot explicat beneficiile mișcării și acum vin cu bucurie.

Majoritatea copiilor care vin au scolioză, pentru că mulți dintre ei au glezna în interior. Uite, dau un exemplu, imaginează-ți corpul ca o casă, dacă fundația e un pic strâmbă, automat totul se strâmbă, se deformează. Sunt unii părinți care intervin pe la vârsta de 4-5 ani, atunci când observă semnele. Copilul până la 3 ani e în plină dezvoltare, din ce am văzut eu. Apoi trebuie un consult ortopedic dacă se observă schimbări de poziție, la nivelul umerilor, în modul cum merge, cum sunt genunchii, trebuie ținut cont de toate aceste modificări pe care le putem observa ușor. 

Eu am o filosofie: noi am fost făcuți de la mama natură să avem mișcări pe toate planurile: pe diagonală, pe orizontală, etc. Atunci când nu ne mai folosim toate părțile corpului și facem doar niște mișcări repetitive, unele grupe grupe musculare sunt scoase din uz și devin slabe. Dacă un copil nu face mișcare, orice fel de mișcare, să alerge, să se dea pe tobogan sau înot, automat el nu se mai dezvoltă din punct de vedere muscular și apar deformările posturale. E o combinație între lipsa de mișcare și statul într-o singură poziție.

Ce recomanzi  părinților în afara lucrului cu tine?

A.B: Le recomand înotul pentru că dezvoltă toate grupele musculare, apoi sporturi colective, pentru ca să socializeze cu alți copii și la care să meargă de plăcere, să nu fie nimic forțat, sigur, asta pe lângă exercițiile pe care le dau ca “temă” pentru acasă. 

∗∗∗∗∗

Poți citi mai multe informații despre proiectul lunii iulie – La masă cu mine – chiar aici.

Ce înseamnă pentru tine personal Via Soarelui?

MC: Via Soarelui are un potențial foarte bun de a ridica mult zona și de a crea o rețea de parteneri. Și mă refer aici la business-uri mari și mici, la oamenii mișto pe care îi are zona. Mulți nu sunt online, nu îi cunoști, mă refer la oamenii simpli care țin o gospodărie cumsecade și merită întâlniți măcar o dată. Traseul are potențialul de a crea contextul de a-i întâlni pe acești oameni. Să întâlnești locurile frumoase, sigur, dar punem mare accent pe întâlnirea cu oamenii. Via Soarelui are rolul de a lega oamenii bine și de a inspira, pentru că, la rândul ei, Via Soarelui s-a inspirat de la alte inițiative pornite de la firul ierbii, din mediul privat sau ONG-uri. Uite, Via Transilvanica este un exemplu grozav. A reușit să creeze un interes foarte mare, sunt oameni care se pregătesc să stea 1-2 săptămâni pe traseu.

Ori pentru Dealu Mare e și mai ușor să faci asta, e și mai aproape de București și îți dă o varietate la care poate nici nu te gândești la începutul călătoriei. 

Pe Via Soarelui sunt mai multe layers. De exemplu, dacă zici, vreau să fac o călătorie spirituală, poți să vizitezi bisericile. Găsesti și mai mari și foarte frumoase, și mai vechi și foarte micuțe. Sai poți să mergi doar pentru crame, și ai, slavă Domnului, cât cuprinde. Poți să te duci doar pentru peisaje, doar pentru porțiuni de deal, de vrei un pic de provocare, ai urcări cât cuprinde. Sau dacă vrei conace, ai monumente de patrimoniu importante. Și atunci ai mix-ul asta. Mai e și partea de sălbăticie, am găsit urme de urs acum ceva vreme în pădure la Nisipoasa, nu mai zic de mistreți, vulpi, căprioare etc. Totul pe același traseu.

Ce recomandări ai pentru familiile care vin să petreacă aici timp cu copiii?

MC: Am făcut tururi de biking inclusiv pentru familii, e o zonă foarte bună și pentru că părinții pot găsi obiective de interes, de exemplu crama, dar crama e interesantă și pentru copii prin artefacte, poate fi un mini labirint, de exemplu. Apoi, pe lângă plimbările în natură, sunt traseele, există și un centru de echitație unde pot merge copii, au și ponei. Iar în fiecare anotimp ai lucruri diferite de făcut aici, pe scurt, activități ce țin de outdoor. 

Și dacă nu știi să mergi pe bicicletă, ce faci pe Via Soarelui?

MC: Poți să faci drumeție fără probleme, sunt multe porțiuni de drum off road, departe de tot ce e motorizat. Practic, scoți copilul în natură și el automat începe cu întrebările. Și alternăm cât mai mult segmentele de traseu: o porțiune de drum pietruit, apoi bucăți stil poteca înierbată pe unde încape o singură persoană, toate au farmecul lor. Ai chiar impresia că e poteca din povești, special creată pentru tine să te bucuri. Și nici nu e plictisitor, pentru copii e interesant să alterneze peisajul, să difere tipul de drum, sunt bucăți de drum prin pădure, apoi după ce urci, peisajul se deschide și practic ai un reward. Ce mai e interesant pentru familii și am descoperit asta din turele pe care le-am facut: partea de patrimoniu industrial. Aici se făcea extracție de țiței și mai sunt sonde prin zonă. Dar sunt și zone dezafectate, unde se văd doar fundațiile vechilor sonde. Și am găsit un loc chiar pe traseul nostru, pe Via Soarelui, aproape de conac. Este o țeavă îngropată, parțial colmatată și destul de adâncă. Și atunci când aruncăm cu pietre așteptăm să vedem cât durează până ajunge piatra jos. Și se aude foarte interesant, deși ai spune că nu e nimic de văzut pe acolo.

Cât e de safe traseul ca solo traveller?

MC: Clar trebuie să deții noțiunile de bază în ceea ce privește mersul solo în România, nu doar în zona Dealu Mare. Și mă gândesc aici în primul rând la câini: sunt zone cu câini fără stăpân, sunt zone cu câini care ies din ogrăzi, nu am intalnit însă până acum câini masivi sau extrem de agresivi. Sunt doar câini micuți sau de talie medie care latră și atât. Ideea e să nu te sperii când te trezești cu ei, să știi cum sa reactionezi. Noi o să indicăm zonele unde e posibil să întâlnești unul sau mai mulți câini. Zonele cu stâne unde ar fi câini mai agresivi, le evităm. Porțiunea din Via Soarelui, la care lucram noi,  nu trece pe lângă stane cu câini agresivi.

Alte obstacole sau potențiale pericole ar putea fi legate de zonele unde trecem pe asfalt, pentru că nu avem altă posibilitate și acolo e posibil să mai treacă o mașină din când în când pe lângă tine, fie că ești drumeț sau pe bicicletă. Aș zice că e bine să te informezi și să fii bine echipat, să ai în vedere că ai de parcurs un anumit segment de traseu, să îți dai seama unde ai cazarea în punctul A și unde este următoarea. Să-ți asumi că ai o anumită distanță de parcurs și să știi unde este următoarea cazare, inclusiv să știi că ai nevoie te protejezi, de exemplu poate să vină o furtună, o vijelie și trebuie să știi unde te poți adăposti. Și asta presupune o informare foarte bună în prealabil.

Care sunt cele mai mari trei dorințe ale tale?

MC: Îmi doresc, legat de conac, să crească, vreau ca aici să vină oameni mișto. Chiar acum, când povestim, e în vizită un cuplu de britanici pentru care am plănuit o săptămână pe bicicletă. Îmi doresc să vină la noi oameni de calitate, care să-și dorească să construiască în zonă, chiar au fost situații de genul ăsta. Și e un lucru bun. Îmi doresc ca locul să mustească de evenimente, dar și să-și păstreze farmecul, să ofere în continuare intimitate. Sunt, însă, multe locuri care au fost transformate, însă din cauza dinamicii business-ului, practic cer să fie tot mai multe evenimente. Mai mult, principiu care contravine lui less is more. Atunci se pierde farmecul de loc drăguț, mic, intim, pentru ca tu, ca vizitator, să simți că faci parte din acel loc. Mi-aș dori să păstrăm vibe-ul ăsta și, ce-mi doresc la nivel de comunitate, e să reușim să ținem strâns un nucleu de tineri din Urlați și din vecini, care să participe la evenimente, să se implice ca voluntari, să vina cu inițiative. Să-și dorească să contribuie, la rândul lor. E și despre local pride, cumva, pot vedea lucrurile din altă perspectivă, pentru că vin oamenii din afară și validează cât de fain e locul în care ei trăiesc.

Mai multe despre Mircea Crisbășanu și pasiunea lui de o viață pentru bicicletă și tot ce a însemnat ea chiar aici.

∗∗∗∗∗∗∗

În luna iunie amenajăm un traseu care leagă oameni și poveștile lor, tradiții și locuri de petrecut timp liber de calitate. L-am numit Via Soarelui și poți citi mai multe despre proiect chiar aici.

Zi-ne ceva despre tine, ceva ce nu ai mai spus de mult timp…

M.C: Unul din primele mele joburi în studenție a fost pe sampling de vinuri. Pe-atunci mergeam într-o rețea de magazine și am avut primul contact cu vinurile elaborate. Până atunci nu prea știam ce înseamnă un vin sec, demi-dulce, care e diferența între struguri etc. A fost simpatic că atunci am aflat mai multe despre vinurile bune. Și ce rămânea de la sampling, duceam în cămin și făceam mini-party cu colegii de cămin. Nici nu bănuiam eu că peste ani și ani, urma să ajung în zona Dealu Mare și să locuiesc aici. O fi fost așa, vreun hint…

Cum ați dat voi peste conacul Nucu?

M.C: Foarte multe din lucrurile pe care le am acum, sau modul de viață pe care-l am acum, se datoreaza bicicletei, într-un fel sau altul. Inclusiv oamenii pe care am ajuns să-i cunosc, cu care am ajuns să lucrez sau sa avem proiecte împreună care nu neapărat sunt legate de acest domeniu. Prin intermediul bicicletei ajungem să ne întâlnim la un moment dat și după aia să deschidem niște porți. 

La fel a fost și cu Conacul Nucu. Am un vechi prieten, ne-am cunoscut pe bicicletă pentru că am făcut împreună un proiect, o investigare a traseului Dunării pe bicicletă și am făcut o selecție cu cine să participe. Era un proiect Erasmus în anii 2013 -2014 și Gabi a participat și el. Și, la scurt timp după, îmi zicea că vrea să își cumpere o livadă, voia să se ocupe de partea asta și m-a întrebat dacă am recomandări de teren.

Pe atunci eram recent mutat în Urlați, adică stăteam undeva în gazdă în Urlați cu Simona, și i-am zis să vină în zona Urlațiului, că trebuie să fie terenuri pe aici, e o zonă bună pentru pomicultură. A venit și nu a găsit ce voia el, dar știa că noi ne gândim și căutăm o casă tradițională pe care s-o restaurăm. Nu ne gândeam la chestia cu conacul. Adică a venit el în zona noastră să-mi spună de conac. 

A fost exact ca-n filme. Era noiembrie și începuseră să cadă frunzele din copaci. Conacul nu se vedea, era totul foarte boschețit și nu vedeai nimic de la șosea. El nu mai știa unde era proprietatea și noroc că mergeam pe strada principală și a văzut printre frunze silueta clădirii. Ei, și cand am intrat acolo pentru prima dată în cramă, cum era totul?! Fără uși, fără podea, întuneric, umezeală, în partea din stânga gunoi până în tavan, în partea din dreapta era grajd. Țineau calul înăuntru, în cramă. Și când am intrat prima și prima dată, era noiembrie și gri după ploaie, și-acuma țin minte, în gândul meu am zis: vai cât de mișto e! Apoi am investit foarte mult timp și energie și bani să salvăm casa. Poate conacul ne-a găsit pe noi, nu știu dacă neapărat noi l-am găsit pe el. Și acum, recent, de când putem caza și facem evenimente, reînsuflețim locul. Și pe vremuri, probabil, erau niște petreceri aici…însemnate.

Ce-a fost cel mai greu în tot procesul asta, ca antreprenor, ca familie?

M.C: Sunt fel de fel de obstacole, sigur că greu este să păstrezi un echilibru, să nu lași proiectul să te acapareze atât de mult încât să lași familia în plan secundar. Deci am avut de găsit acest echilibru, care a însemnat inclusiv ore mai puține de somn. Însă mi-am păstrat entuziasmul, în tot timpul ăsta, că totuși e o perioadă lungă, dacă te gândești, din 2015 de când am început. La un moment dat vibe-ul ăsta s-ar putea duce și te poți trezi că atunci când vrei să-i dai drumul să nu mai ai mojo pentru asta. Mă bucura enorm și reacțiile pe care le au oamenii, vizitatorii când vin prima dată la noi, sigur și cei care revin!

Pornim de la obstacole și ia uite, ajungem la ce mă motivează! Ce mă motivează e faptul că acest conac are valențele astea multiple, nu e doar un conac vechi de 111 ani căruia acum i se redă viața, dar iată că devine un hub de descoperire a zonei. Vii la conac, pornești apoi pe bicicletă să explorezi traseul și să vezi ce are să ofere zona.

De unde vine pasiunea ta pentru bicicletă și drumeție?

MC: Bicicleta a fost elementul primar care a tot apărut în peisaj de câteva zeci de ani. Și cred că a început de la efortul pe care l-am făcut, elev fiind, să-mi cumpăr o primă bicicletă din alocațiile strânse. Pe vremea aceea puneam frumos deoparte alocațiile și în clasa a 12-a mi-am luat bicicletă. Un bun și vechi prieten de-al meu mi-a spus la un moment dat: “Băi, știu eu o pantă super mișto, aproape de Ploiești, unde putem să ne dăm. Hai să mergem! Deci era vremea aia, mai pe haiducie, înainte de a intra în Uniunea Europeană, drumuri libere, plecai de-acasă și părinții nu aveau cum să știe unde ești, ce faci, nu puteai să le dai telefon. Și-am ajuns noi la Vărbila, care este foarte aproape de Urlați și acolo e o pantă faină, unde noi ne-am dat la vale ca să simțim adrenalina. După care am urcat și iar ne-am dat jos și apoi ne-am întors la Ploiești. Peste două săptămâni am vrut să mă duc din nou, era vacanța de vară, nu aveam ce să fac acasă. Și Tibi, prietenul ăsta al meu, n-a mai vrut să vină și m-am dus singur. Ăla a fost momentul în care am început să explorez tot ce înseamnă împrejurimile Ploieștiului pe bicicletă și mi-a plăcut foarte mult. Am fost și de unul singur. Era destul de greu să găsești pasionați de acest lucru pe vremea aia și să faci o gașcă de bicicliști cu care să mergi. Așa că am trecut de obstacolul ăsta mental, să merg singur pe traseu. Apoi am făcut și tururi mai lungi, chiar de 160 de km, fără planning, fără google maps. Țin minte și-acuma că aveam o pagină de atlas școlar, am rupt pagina, un A4 și aia era harta mea de ghidaj. 

Ce a contat foarte mult e că a pornit clar de la un sentiment de libertate pe care mi-l pot oferi, dar după aceea, am ajuns în profunzime, am descoperit România cu alți ochi, nu cum o vezi din mașină. Pe bicicletă ai toate simțurile active: vezi, mirosi, auzi. Apoi vorbești cu oamenii mult mai ușor decât într-o carcasă pe roți care merge cu o anumită viteză. Și pentru un adolescent experiența e foarte generoasă, pentru că ajunge să înțeleagă lumea devreme. 

∗∗∗∗∗∗∗

În luna iunie amenajăm un traseu care leagă oameni și poveștile lor, tradiții și locuri de petrecut timp liber de calitate. L-am numit Via Soarelui și poți citi mai multe despre proiect chiar aici.

∗∗∗

Eu sunt Oana, am 40 de ani și de ceva vreme, destul de multă, drumul vieții mele s-a împletit cu oncologia pediatrică. Dacă mă întrebi cum s-a întâmplat asta, este dificil de spus, dintotdeauna mi-am dorit să fiu medic și să lucrez cu copiii. Probabil pentru că sunt doua dintre lucrurile care mă caracterizează cel mai tare: iubirea pentru copii și dorința de a fi de ajutor. Așa că până când am terminat facultatea, lucrurile au fost oarecum bătute în cuie. 

Am ales pediatria la rezidențiat, am muncit cu drag în timpul rezidențiatului și atunci când a venit rândul stagiului de oncologie pediatrică, nu eram așa de entuziasmată, ba chiar mă gândeam cu groază cum o să fie în cele două luni pe care le aveam de petrecut la spitalul Marie Curie. Și, spre surprinderea mea, aceste două luni s-au transformat în patru, am mai lucrat un stagiu acolo, apoi peste un an am plecat în Franța, unde am mai lucrat șase luni ca rezident în oncologie pediatrică la Paris. 

Și, deși tot ceea ce ținea de pediatrie îmi făcea plăcere și m-aș fi gândit că o să profesez cu drag, într-un fel oncologia pediatrică s-a lipit de sufletul meu. Poate pentru că am simțit că ajutorul meu e mai mare acolo și că e important ce fac. Nu știu foarte bine să spun de ce, dar cert este însă că s-a lipit această specializare de mine, astfel încât, atunci când am terminat rezidențiatul, unde lucrasem în toate subdomeniile pediatriei, nu mi-a fost greu să aleg să vin la Institutul oncologic, deși aveam și alte variante de pediatrie generală, neonatologie, urgente pediatrice. Aș fi putut sa fac multe alte lucruri ce țineau de pediatrie. Dar atunci când a aflat că există posibilitatea de a lucra în oncologie, a fost ca și cum s-ar fi făcut lumină în calea mea din următorii ani. Și așa a și fost, am ajuns la IOB, împreună cu prietena mea Olivia, ceea ce a fost de mare ajutor și am început munca acolo.

Este greu, n-aș putea spune nicio secundă că este ușor. Este greu în primul rând să fii în preajma suferinței și a morții, cred că asta e greu la nivel individual pentru oricine. Este greu să te simți neputincios ca om și ca medic. Dar pe de altă parte, felul în care se trăiește acolo, este mai autentic, cred eu. Și mai profund. Adică lucrurile superficiale și neimportante sunt date la o parte și viața capătă valoarea pe care ar trebui să i-o dăm cu toții. 

Cel mai greu, evident, a fost să pierd copii. Și, poate și mai greu de atât, să-i văd suferind și să nu îi pot ajuta, sau cel puțin nu așa cum credeam că trebuie ajutați. Să le alin durerile întru totul, să le îmbunătățesc respirația. Este foarte greu de tolerat asta și încă mai am momente de răzvrătire, dar am ajuns la un echilibru și mă concentrez pe ceea ce am de făcut și pe ceea ce pot face bine, săpând în mine și apeland la ajutor profesionist, la psihoterapie, și încercând să mă concentrez pe ceea ce pot face și să accept, atât cât pot, ceea ce nu pot face.

Probabil că va urma o perioadă și mai grea pentru mine, profesional, pentru că urmează să mă întorc la muncă după aproape doi ani de stat acasă cu băiețelul meu și probabil că va fi o perioadă greu de dus din punct de vedere psihologic, pentru că mă voi raporta altfel la copii, față de cum am făcut -o până acum, dar am încredere că, cu ajutorul meu și al oamenilor de lângă mine, și, dacă va fi nevoie și cu ajutor specializat, voi trece peste.

Nu știu cum să definesc o secție de oncologie pediatrică. Este un loc al extremelor, cred eu, un loc unde viața se trăiește cât de bine se poate și autentic și cu profunzime. Este un loc unde zâmbetele și bucuriile sunt la cote maxime și este minunat să vezi un copil zâmbindu-ți. Dar, evident, este și un loc cu foarte multă suferință. Îmbinarea lor probabil că aduce mare valoare vieții. Cel puțin vieții mele. Prin filtrul locului în care lucrez îmi analizez viața poate cu alte criterii sau poate mai profund decât aș fi făcut-o dacă nu eram acolo.

∗∗∗∗∗∗∗∗

Mulțumim, Oana, că ți-ai donat ziua de naștere pentru copiii care acum au parte de un spațiu de poveste, un Ochi de lumină, care să le dea puțină alinare și speranță pe durata internării lor.

∗∗∗∗∗∗∗∗

Mai multe despre Ochi de lumină, proiectul lunii mai la Zi de Bine, chiar aici.

Acum înveți unde să îți deschizi pagina de donator, pe ce trebuie să dai click, ce text ar trebui să scrii ca să îți motivezi prietenii să doneze, ce fotografie să alegi, de câte ori ar trebui să postezi pe Facebook despre asta, ce țintă financiară să pui și tot așa. Până la final o să devii expert și o să îți dorești să repeți experiența… la superlativ, că doar acu știi mai bine ce și cum să faci. Până atunci însă, nu vrem să te pierzi în detalii, printre griji și întrebări, așa că am pregătit mai jos un mic ghid de tips & tricks pe care și noi le-am învățat de-a lungul timpului. 

Pentru fiecare nouă cauză lunară, noi deschidem un cont pe www.galantom.ro, unde oricine dorește să ne susțină își poate crea un cont în care să primească donații cu ocazia zilei de naștere, a onomasticii, a sărbătoririi a 10 ani de la deschiderea companiei sau a 25 de ani de căsnicie, a botezului celui mic și tot ce merită sărbătorit în general. Găsești cauzele noastre active AICI.

1. Să ceri donații pentru o cauză umanitară în loc de cadouri NU înseamnă să cerșești, orice ar zice gurile rele. Înseamnă doar că în loc să primești de ziua ta, ai ales să oferi și nu o spunem noi, o spun cei care au făcut asta deja. Dacă ești curios să afli despre experiența unui alt donator, intră aici și citește interviul cu Veronica, care și-a donat ziua de naștere pentru una dintre cauze. Îndrăznește!

2. Nu lăsa pe mâine ce poți face azi. Cu cât îți deschizi contul pe Galantom.ro mai repede, cu atât ai mai mult timp să ajungi la targetul financiar.

3. Fii curajos! Cere cu încredere! Dacă ai depășit suma target (ai lăsat de pildă 500 de lei, cum era setat acolo) poți oricând să o modifici. Dacă vrei să faci orice fel de schimbări în cont și nu mai știi cum, intră în mailul pe care l-ai primit de la Galantom la deschiderea contului. 

4. Ai grijă să îți personalizezi contul. Conturile cu fotografii personale strâng de regulă mai mulți bani decât cele fără. La PERSONALIZEAZĂ/ Încarcă imagini pune o fotografie cu tine – ideal în format landscape.

5. Mesajul cu care îți anunți prietenii prin share pe Facebook și Instagram chiar contează – e important să le spui nu doar că e o cauză frumoasă care merită susținere, ci și că este cadoul pe care ți-l dorești anul ăsta, că este important pentru tine. 

6. Pune la bătaie toate canalele prin care pot afla prietenii tăi! Nu te limita la Facebook dacă vorbiți pe WhatsApp. În plus, reminderele contează! În funcție de cât timp mai e până la ziua ta, ar trebui să faci cel puțin 2 postări, una în momentul creării contului, când linkul este deja activ și se pot trimite donații și cealaltă în seara de dinainte sau chiar de ziua ta. Nu uita ca la final să le mulțumești prietenilor. Un share de pe pagina noastră de Facebook cu poze cu proiectul final e un mod drăguț de a le arăta cum arată cadoul la care au contribuit și ei. 

Nu uita că orice zi poate fi o Zi de Bine! În special ziua ta de naștere! 

La mulți ani, cu multe mulțumiri!

Pentru Victoria s-a întâmplat acum aproape 20 de ani și abia acum a simțit că poate e timpul să își spună experiența. Pentru Cristina au trecut 3 ani și deja simte că povestea ei ar putea fi de folos altor mame. Că e nevoie de comunitate, de deschidere, de prietenie.

Victoria a născut natural, în România, într-un spital de stat și experiența a marcat-o pe viață. Cristina a născut și ea natural, în Austria, într-un spital de stat, iar experiența ei a fost una semnificativ diferită. Niciuna dintre ele nu a putut să vorbească cu mama ei despre ce s-a întâmplat… nu la modul serios.

Victoria a divorțat la 3 ani după. Cristina a divorțat la doar câteva luni după.

Victoria nu s-a mai recăsătorit și nici nu a mai rămas însărcinată. Cristina abia începe să se gândească cum s-ar putea simți o nouă sarcină în viața ei. E complicat…

Ambele femei împărtășesc aceeași pasiune – yoga. Cristina s-a apucat de yoga înainte de bebe Cornel, Victoria a descoperit yoga după bebe Luca. Pentru Cristina a rămas o pasiune, pentru Victoria s-a transformat într-o profesie care i-a liniștit mintea și sufletul. Ambele ar spune că Universul lucrează în moduri curioase…

Vrem să încheiem cauza noastră din această lună, mulțumind acestor două femei dragi pentru încrederea de a ne face părtași la poveștile lor, de unde poate că alte mame își vor găsi puțină alinare, speranță, un sentiment de înțelegere și de „împreună”.

Am luat fragmente din ceea ce ne-au povestit cu atâta curaj și vulnerabilitate și le-am pus pe foaie, față în față, într-un dialog închipuit, ca și când, la finalul romanului, Universul le-ar fi făcut cunoștință într-o cafenea după atelierul de yoga.  

*****************

Victoria: Sarcina pe care eu am purtat-o a fost foarte bună, fără absolut nicio problemă până într-o bună dimineață, când eram deja în 28 de săptămâni, când am simțit că fătul nu se mai mișcă și atunci am sunat imediat doctorița, eu nefiind o persoană care se sperie ușor, dar țin minte că urma să plecăm câteva zile undeva și faptul că nu s-a mai mișcat m-a pus pe gânduri. Și când m-am dus și a pus ecograful… fătul deja nu mai era viabil. Ce să mai spun? 

Nici măcar nu-mi trecea prin cap că la o sarcină care era atât de bună și fără probleme și sub supraveghere s-ar putea întâmpla așa ceva. Cu atât a fost mai mare șocul! Dacă ai o sarcină cu dificultăți, aveam prietene, aveam în familia mea femei care au ținut sarcina greu, atunci poate te mai gândești că s-ar putea întâmpla ceva, dar așa… După aceea am aflat, când au făcut autopsia, că au fost congestii cerebrale.

Cristina: Am avut o sarcină fără probleme, dar la 8 luni mi-am dat seama că nu mai mișca… pur și simplu i se oprise inima. Explicația a fost că se întâmplă… la o persoană din nu știu câte se întâmplă și nu există vreo cauză medicală. Desigur, se fac niște teste pe loc și se recomandă să faci și după teste de trombofilie, de genetică și tot felul de lucruri. Eu de trombofilie făcusem și oricum acum mai toată ia lumea o aspirină. Pe celelalte nu le-am făcut pentru că încă nu m-am gândit că aș vrea să încerc din nou. Și da, auzi că tot crește numărul avorturilor spontane la prima sarcină, mai ales după o vârstă, dar niciodată nu m-am gândit că mi s-ar putea întâmpla mie. 

Victoria: În șocul ăla, singura întrebare era „dar ce s-a întâmplat? Cum a fost posibil?” Și cel mai bun răspuns pe care am putut să-l primesc în ziua aceea și în toate zilele următoare a fost „Se mai întâmplă…” Și acum, când vorbesc cu tine mi se pare în continuare de o cruzime extraordinară să-i spui unei femei care tocmai și-a pierdut copilul că „Se mai întâmplă…”

După care, au hotărât doctorița împreună cu „domnul profesor”, care fusese chemat, au hotărât ei doi să-mi provoace nașterea. Atunci eu am zis că vreau să rezolvăm repede, să facem cezariană, și nu au vrut, pe principiul că nu așa se face, că sunt tânără și siiigur o să mai fac copii… adică hotărâsc ei pe corpul tău… Eu nu m-aș fi gândit niciodată să fac cezariană, voiam să nasc natural, clar. Dar având în vedere ce s-a întâmplat, probabil că emoțional tot sistemul meu voia să ajungă la o stare de zero mai repede, dar nu a fost chip. Și atunci mi-au dat niște pastile care să provoace dilatația și au început cele mai grele 48 de ore din viața mea. Un corp care nu era pregătit de naștere… durerea fizică, durerea emoțională a pierderii, orele care nu mai păreau să treacă. Știu că eram singură într-o rezervă, dar auzeam femei care nășteau să mă gândeam că „Uite, totuși se nasc copii…” A fost absolut îngrozitor și mă bucur că pot să vorbesc acum așa, cu oarecare înțelegere despre asta, la 20 de ani după.

Cristina: Era sâmbătă dimineața când m-am dus la ecografie. Au încercat să găsească un puls, au chemat un medic senior, o doctoriță pe care o vedeam pentru prima oară. Mi-au spus că nu există puls și dacă sunt cu cineva să-l sun să urce. Soțul meu aștepta jos, pentru că eram în perioada COVID. Am mai verificat încă o dată, cu toții. Nimic! Am vrut să fac cezariană, dar doctorii mi-au spus că nu e deloc indicat, că e demonstrat științific că e cel mai bine pentru corp să treacă prin nașterea naturală, mai ales dacă mai vrei să faci copii. Eu efectiv nici măcar nu-i auzeam la început, am discutat de mai multe ori, ei realizând că sunt în șoc tot îmi spuneau că trebuie să mă gândesc pe termen lung. Și știam de la prietena mea, care pățise fix același lucru cu o săptămână înainte, că a luat pastila și în 5 ore i s-a declanșat nașterea naturală, la mine a durat 5 zile…

M-au internat și m-au dus pe un etaj separat, unde era foarte liniște, ca să nu stau pe etaj cu toate mamele care nășteau. Mi-aduc și acum aminte că doctorița, în timp ce mergeam spre salon, mi-a zis că în experiența ei a văzut multe persoane care au pierdut un copil, ca mine, dar nu a văzut niciodată să se întâmple a doua oară. Mi s-a părut că e o chestie plină de speranță pe care să i-o spui cuiva și mi-a rămas în cap. I-a zis soțului meu că poate să stea cu mine constant, că poate să vină când vrea, deși era COVID și aveau reguli foarte stricte, că se ocupă ei de protocol, de tot. 

Următoarele zile veneau la mine mereu, îmi făceau analize, stăteam cu perfuzie, mi-au făcut ședințe de acupunctură care ar fi ajutat și ele să declanșeze nașterea. Aveam la dispoziție o asistentă pe care puteam să o chem oricând să vorbim, să o întreb dacă e sigur să facem un lucru sau altul. Venea la noi zilnic psihologul spitalului și făceam tot felul de ritualuri – să scrii ceva, să desenezi lumânări pentru copil – care să te ajute să începi să procesezi pierderea. Și le făceam și eu și soțul meu. Mi-au dat pliante și informații. Mi-au pus la dispoziție un fotograf, un voluntar pentru spital care face poze pentru părinții în astfel de cazuri, ca ei să aibă ceva palpabil în urma bebelușului. Mi-au explicat că după naștere pot să stau cu bebelușul în cameră, pot să-l țin chiar peste noapte, pot să-i fac baie… Știu că sună a șoc și groază, dar după ce am citit și eu cărți pe subiect după aceea, îmi dau seama că a fost chiar foarte bine ce au făcut. Și au fost foarte mindfull, întotdeauna m-au întrebat ce simt să fac, dacă vreau să-l văd sau nu… i-am simțit foarte aproape și am avut încredere în ei.  

Am născut pe la 1 noaptea. A venit și un preot și până dimineață ne-am luat rămas bun de la bebe. Mi-au mai făcut un set de analize și am plecat acasă. Apoi, pentru astfel de pierderi de sarcină spitalul acela avea un loc special la cimitir, cu urne, și se organiza o ceremonie o dată la 3 luni, când erau chemați toți părinții. Aveai și posibilitatea să organizezi singur înmormântarea, dar noi am ales varianta prin spital. Cred că am fost 5 cupluri în total pe „tura aia”. Ceremonia mi s-a părut foarte mindfull și cumva naturală, spitalul s-a ocupat de tot, au fost trandafiri, a fost o femeie care a cântat la chitară și preotul. Și fiind la vreo două luni distanță simt că am avut și puțin răgaz să procesez. A fost foarte ok așa.

În spital nu m-am mai întors. La despărțire i-am mulțumit doctoriței și ea m-a rugat tare mult, dacă pot și o să fie, la următorul bebe să vin să naștem împreună. Mi s-a părut așa înduioșător… După naștere, asistenta care vine obligatoriu acasă să te verifice pe tine și pe bebe a venit și la mine să vadă cum sunt, să vorbim. Le-am trimis și bomboane la spital, la câteva luni după, să le mulțumesc că au fost Oameni și au făcut ca totul să pară mult mai natural și uman decât ar fi fost altfel.

Victoria: Eu copilul nu l-am văzut, nu mi l-au arătat, l-au dus direct la morgă. Știu că era băiat. Și asta a fost… Am trecut printr-o sarcină, am născut, am avut și furia laptelui, totul s-a întâmplat doar copilul fizic nu exista. Și da, acel copil face parte din constelația familiei mele, este parte din familia mea. Ne gândisem și la nume, mă gândeam acum dacă am mai vorbit despre asta după aceea, dacă i-am mai spus numele după aceea… nu mai știu. Dar numele pe care i-l dădusem era Luca. Orice copil nenăscut își are locul în familie și acum îmi dau seama cât e de important să îl integrăm, fie că e vorba de înmormântare sau alt ritual de rămas bun… acum îmi dau seama că la vremea respectivă nici prin cap nu mi-a trecut să întreb de înmormântare și nici nu ni s-a prezentat ca opțiune. Pur și simplu am plecat din spital cu mâna goală.

M-am întors acasă cu o grămadă de vinovății, mai ales că nu aveam niciun răspuns. Și îmi aduc aminte de soțul meu, cât de vinovat se simțea el, chiar dacă știam că atâta timp cât a făcut congestie cerebrală nu puteam face nimic să prevenim asta… e foarte delicat și foarte dureros spațiul în care te întorci acasă. E un eveniment care surpă o relație foarte profund și nici a noastră nu a mai rezistat mult timp după. Eu mi-am pus alte întrebări, am vrut alte lucruri de la viață… Și acum suntem apropiați, pentru mine este parte din familia mea, știu că oricând am nevoie de cineva să mă asculte sau cu care să mă sfătuiesc pot vorbi cu el, dar după Luca am crescut separat. 

Cristina: E incredibil de greu să discuți despre asta. Și mie mi-e greu, dar văd că e greu pentru toate părțile implicate, medici, parteneri, familie sau prieteni. Eu aveam un baby group de vreo 15 persoane, multe expate, toate care urmam să naștem în noiembrie-decembrie. Și uneia dintre ele i s-a întâmplat fix același lucru, cu o săptămână înainte. Și când eram în spital, doar eu și soțul meu, i-am scris. Nu simțeam nevoia să vorbesc neapărat despre asta, ci doar pentru că habar nu aveam ce să fac, nu aveam niciun termen de referință, nu știam cum va trebui să nasc, nu înțelegeam nimic. Și a fost interesat să văd cum a fost pentru mine, româncă, și cum a fost pentru ea, care e jumate americancă jumate nemțoaică. Sper exemplu, mama ei a zburat din State în Viena în aceeași noapte, iar eu n-am simțit nevoia să zic nimănui o săptămână, dar și când le-am zis la mine n-a venit nimeni din familie. La ea a venit mama și toate surorile, împrăștiate în toată lumea. Drept e că nici eu nu am cerut cu vorbe tipul ăsta de suport, dar nici din partea lor n-a venit. Și trebuie să zic că atitudinea ei deschisă m-a ajutat și pe mine să mă deschid, chiar dacă nu la nivelul ei, dar măcar să mai trimit mesaje către familie, să mai încerc… Am ajuns la concluzia că te ajută foarte mult să vorbești, dacă simți nevoia asta. 

Victoria: Uite că nu mai știu dacă mi-am luat concediu, probabil am stat câteva zile acasă, dar știu că mă suna toată lumea. Că se aflase și mă suna lumea. Și într-un fel mă ajuta lucrul ăsta, dar într-un fel tare mă încurca. Era obositor… să tot vorbești despre asta. Chiar și acum, când îți povestesc ție despre momentele alea și îmi amintesc casa cum era și cum venea lumina pe geam… îmi vine să zic că asta e o pierdere și o suferință care se trăiește ca într-o capsulă. Cine poate cu adevărat să te susțină? Familia mi-a fost aproape, dar nu-i de parcă am putut să vorbesc cu cineva despre asta. Mamele generației mele făceau avorturi nenumărate, faptul că s-a oprit un copil din evoluție era „Așa si? Next!” Și în generația mea și a mamei mele așa s-a pus problema. Țara noastră duce o mare suferință din cauza tuturor copiilor nenăscuți. Și dacă asta ți se induce, atunci și tu ai impresia că trebuie să treci repede peste chestia asta, pentru că altfel e ceva în neregulă cu tine.

Cristina: Eu la mama am simțit că durerea ei a fost așa mare că n-a putut să mai acomodeze durerea mea, așa cum e de multe ori pentru femeile din generația ei, și nu am reușit încă să găsesc o cale către ea pe subiectul ăsta. Mama a trecut și ea prin ceva asemănător – eu provin din gemeni și fratele meu a murit în spital, la vreo două săptămâni după naștere. Și asistentele i-au spus pur și simplu că el nu a supraviețuit și au trimis-o acasă doar cu mine. Nu l-a mai văzut, nu a avut niciun fel de încheiere. E o experiență despre care nu cred că a vorbit cu cineva vreodată, iar eu nu am găsit o cale să mă simt auzită în tot ce a generat în ea pierderea mea. 

Victoria: Eu cred că în momentele alea nu e nimic de spus. Poți doar să stai cu acea persoană și să îi primești și să-i validezi emoțiile, stările prin care trece. Pentru că nu ceea ce spui este important. Prezența! Orice ai spune este doar ceea ce crezi tu că ar avea celălalt să audă. Dar trecând prin experiența asta și prin alte experiențe dureroase de pierdere, ca de exemplu pierderea părinților… ce să spui? Că ce? C-așa trebuie să fie? Da, așa trebuie să fie, dar asta clar nu mă ajută. Ce m-a ajutat pe mine a fost prezența oamenilor dragi mie acolo și o discuție cât mai firească, cât mai în prezent. Iar atunci când am avut de plâns, să fie cineva acolo să pot să plâng, știi? Să mă ia în brațe și atât. Doliul este un proces pentru fiecare, nu există un timp, un număr de ani. Pentru mine se fac 20 de ani și e prima dată când vorbesc așa coerent despre asta.

Cristina: Doliul nu e ceva liniar, poți fi ok în unele luni, iar altele luni, dar pentru mine e evident că treci niciodată peste, ci asta ești tu într-o nouă realitate în care trebuie să trăiești. Singura cale e să vină discuția de la tine, pentru că chiar dacă am trecut prin asta, nici eu n-aș ști dacă pentru altă persoană e ok să întreb ceva sau nu. Conversația trebuie să înceapă de la tine. Câteodată mi-e greu și cu prietenele mele care au copii. Prietena mea cea mai bine are 3 copii și de când m-am întors în țară, în situația asta fiind, cumva n-am simțit să ne vedem de viață ca înainte, să ne întâlnim când copiii ei mă stânjenesc, dar n-am deschis subiectul, nici eu, nici ea. Și îl simt așa, plutind între noi. Eu sunt sensibilă la reacțiile celorlalți și nici ei nu știu ce și cum să facă, să zică. Văd pe fața lor că le e greu, pentru că nu s-a vorbit la noi despre asta. Eu nu am reușit să integrez nici în familie ce mi s-a întâmplat. Când vezi cât de inconfortabil e pentru celălalt, nu îți mai vine nici ție să deschizi discuția. În România nu discutăm despre frici și în niciun caz despre frica de moarte, iar atunci când te întâlnești cu ea cam rămâi de izbeliște, te izolează. 

Victoria: Înțelegerea mea de acum consider că este globală. Am înțeles că ceea ce ți se întâmplă la un moment dat este doar un lucru, doar o parte, iar de ce se întâmplă este pentru că întotdeauna viața, divinitatea, inteligența universală, cum vrei să-i spui, are întotdeauna un plan mai mare sub care trăim toți. Întotdeauna ceva se întâmplă… dar cum ne raportăm la acel eveniment, asta aduce valoare adăugată vieții pe care o trăim.

Cristina: În viață nu contează ce planuri îți faci tu, că o să-ți zică de multe ori „Hai să jucăm ruleta!”

Victoria: Eu am fost mereu o persoană pentru care trezitul dimineața, dusul la școală și apoi la serviciu, să ai o mașină și să mergi în vacanțe… mi se părea prea puțin, mi se părea că viața nu poate să fie doar atât. Iar această întâmplare m-a făcut să mă uit și mai profund la ce este viața și care este sensul și care este rolul meu, care este menirea mea și cum pot să merg mai departe. Suferința asta m-a format, m-a polișat, m-a făcut să mă uit la viață din perspective noi. Trecutul este un bun învățător, dar altceva nu ai ce să faci cu el. Trebuie să mergi mai departe și să trăiești în prezent. Când înțelegi că viața trebuie trăită în fiecare moment, înțelegi și că să trăiești în trecut, mereu cu gândul la cum ar fi fost, înseamnă să trăiești într-o stagnare și o lipsă de responsabilitate. Ce pot să spun este că nu am niciun regret.

Cristina: Plecarea lui dintre noi ne-a umplut sufletul de tristețe și dor infinit. În același timp, ne-a oferit lecții valoroase, precum faptul că dragostea adevărată transcende toate granițele imaginate de om! Nu avem nevoie de prezența lui fizică pentru a-l iubi clipă de clipă și pentru a avea locul lui în viața și inimile noastre pentru totdeauna.

∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗∗

În luna martie vorbim deschis despre doliul perinatal, aducem în România primele două cuddle cots pentru ca părinții să își poată lua rămas bun, organizăm grupuri de suport pentru cadrele medicale din două maternități și grupuri de informare pentru mame și gravide, împreună cu Asociația Moașelor Independente. Mai multe despre proiect AICI.