Relația părinte-copil, prin lupa psihologului Yolanda Crețescu

Eliza
21.01.2021

Câteodată, relația dintre tine și copilul tău adolescent e ca o luptă în câmp deschis.

În unele zile, se lasă o ceață de nu vedeți niciunul unde e celălalt. Auziți mișcare, vedeți semne, dar sunteți ca și pierduți. În alte zile, se trage de dimineața de la prima cafea până seara, la ultima trânteală de ușă. Sunt și zile în care sunteți prea obosiți amândoi să mai continuați și v-ați dori să vină de sus o telegramă să vă spună să depuneți armele. S-a terminat războiul. Cât de normale sunt aceste situații și ce putem face ca părinți prinși în ele ne spune Yolanda Crețescu, psiholog clinician și psihoterapeut. 

Ce fel de comportamente și atitudini trec granița normalității în adolescență și riscă să intre într-o patologie care trebuie rezolvată cu un specialist?

Orice comportament care ne scoate din normalitatea vârstei și ne dă sentimentul de inadaptare, frică, furie, lipsă de control, pe o perioadă de minim două săptămâni continuu, poate constitui un semnal de alarmă că adolescenții noștri se îndepărtează de normalitate. Dacă ar fi să enumerăm câteva comportamente concrete care pot semnaliza o boală mintală, acestea ar putea fi:

-        Un comportament retras, temător, pănă la a nu mai merge la școală, la întâlnirile cu prietenii 

-        Tristețe profundă și apatie în unul sau mai multe domenii importante din viață

-        Comportament anxios și îngrijorat în majoritatea timpului

-        Manifestare a durerilor de stomac sau de cap fără o explicație medicală

-        Tulburări de somn și/sau coșmaruri în mod frecvent, somn agitat

-        Pierderea interesului pentru activitățile care altă dată îi făceau plăcere

-        Evitarea petrecerii timpului liber cu prietenii

-        Aparitiția problemelor la școală devenind dificil să mai învețe sau să mențină contactul cu colegii 

-        Energie scăzută

-        Comportamente opuse: de la angajare în comportamente de risc; consum de alcool, tutun sau alte droguri; folosirea minciunii în mod compulsiv; manifestarea comportamentelor sexuale deviante, promiscuitate sexuală; tendința de a pierde sume semnificative de bani la jocurile de noroc; tulburări alimentare de tipul bulimie sau anorexie ori doar consumul de alimente în exces fără a suferi de o tulburare hormonală; provocare de daune semnificative și în spațiu imediat; comportamente compulsive sau de vătămare fizică prin tăiere, ardere, tragere de păr, ticuri; preocupare excesivă pentru greutate; tendințe de a face sport în exces și de a ține diete drastice; și până la credințe iraționale unde consideră ca mintea este controlată de altcineva, pierde controlul propriu, aude voci sau vede lucruri care nu există.

Dacă privim normalitatea și anormalitatea în opoziție, putem descoperi chiar și tulburări de conduită prin fixarea unor patternuri de comportament antisocial și dezvoltare de tulburări de personalitate de tip borderline.

Cum facem să ducem copilul la cine trebuie?

Atunci când sesizăm comportamente anormale la copii avem nevoie să analizăm ce anume a produs anormalitatea, deoarece dezvoltarea normală și anormală depind de modul în care copilul se confruntă cu mediul lui și propriile sentimente de neputință, specifice oamenilor. Dacă însă factorii familiali și de mediu nu sunt corespunzători dezvoltării armonioase a adolescentului, atunci el va dezvolta diverse reacții la acei stimuli.

Dacă vorbim despre tulburare de conduită ori disfuncționalitate majoră în oricare arie a vieții, atunci este nevoie să consultăm un psiholog clinician pentru ca adolescentului să i se poată face o evaluare clinică. În funcție de rezultatul evaluării vom ști dacă comportamentul copilului se încadrează într-un diagnostic clinic sau nu și vom avea două posibilități de intervenție: 

-        Dacă gradul de severitate este mare, va fi necesar un consult psihiatric în urma căruia copilul va primi un tratament de suport și se va obține reglajul chimic al neurotransmițătorilor. Această intervenție este necesară doar în cazul patologiilor cu risc mare, unde procesul terapeutic nu poate fi eficient întrucât implică un demers pe termen lung și modul de percepere a informațiilor este oricum afectat (sistem cognitiv perturbat). 

-        Dacă rezultatele obținute ne arată mai degrabă un dezechilibru comportamental și cu afectare minoră sau medie a fucționalității copilului, atunci putem apela la un psihoterapeut, atât cu adolescentul, cât și cu părinții acestuia, în funcție de recomandările specialistului.

Câte dintre cazurile de anxietate și depresie la copii și adolescenți ați spune că sunt generate de mediul familial și relațiile din familie și câte sunt generate de mediul exterior – școală, prieteni, internet?

Modalitatea de a rezolva situația cu care ne confruntăm, dar și de a percepe realitatea se formează în primul rând în familie, prin modelele la care suntem expuși, în urma experiențelor pe care le avem și a percepției de sine. 

Cu această structură de personalitate, care se conturează între 0 și 6 ani ca o matrice care ne însoțește toată viața, ne vom traduce restul evenimentelor, vom interpreta comportamentele celorlalți, ne vom seta limitele și așteptările în raport cu ceilalți. Trebuie să știm că nu evenimentele sunt cele care ne declanșează o posibilă patologie, ci reacția noastră la evenimente. Cu cât pierderile și traumele se întâmplă la o vârstă mai mică, cu atât ele produc schimbări la nivel inconștient și devin observații memorabile pentru toată viața. 

Pentru adolescenți sunt importante această vârstă și modul în care se integrează în noua lor lume, independentă de părinți. Cu cât adolescentul vine din copilărie cu un bagaj de experiență mai bogat, cu o cunoaștere a resurselor și potențialului lui, dar și limitelor lui, cu atât va avea mai multe șanse de integrare în mediul exterior. 

Este important de reținut că depresia și anxietatea la adolescenți pot fi și semnale de alarmă asupra incapacității lor de a se adapta la schimbări. Creierul nostru în mod natural știe să treacă relativ repede peste situații cu încărcătură psihologică negativă sau pozitivă, fără urmări grave, dar, câteodată, fără să ne putem explica, dispoziția noastră poate suferi o schimbare profundă.

Mit sau realitate - multe dintre problemele observate de părinți la copiii lor se pot rezolva mai degrabă ducând părintele la psihoterapeut, nu copilul?!

Este o realitate. Deseori copiii sunt simptomul familiei, iar în spatele comportamentului unui adolescent poate să fie un mesaj dedicat părintelui. Sunt și cazuri în care copiii au propriile lor experiențe, cum ar fi bullying-ul, în care nu părinții le-au generat această problemă, dar suportul sau absența suportului din partea lor poate face diferența între echilibru sau nu.

În ce măsură pot părinții de azi să pretindă că știu prin ce trec adolescenții lor, care sunt prima generație de nativi digital, doar ca să subliniem o diferență majoră?

Este foarte dificil ca noi, părinții, să-i putem înțelege pe ei pentru că indicatorii de recunoaștere comportamentali pe care îi avem din propria experiență nu se mai regăsesc în comportamentele copiilor noștri sau nu avem astfel de experiențe. Le spun deseori părinților că este important să aplicăm regula celor 3 ani în minus: tot ceea ce noi am făcut în adolescența și tinerețea noastră să scădem cu 3 ani și astfel ajungem să ne apropiem de ceea ce trăiesc copiii noștri. Dacă la 18 ani dădeam primele semne de independență și autonomie, generațiile de azi le dau la 15 ani. Dacă preocuparea pentru intimitate apărea la 17-18 ani, scădem 3 ani și vedem care este vârsta la care copiii de astăzi sunt preocupați de acest subiect.

Există diferențe majore între generații, ceea ce nu a fost valabil în adolescența noastră. Stilurile parentale au suferit modificări majore atât în percepția, cât și în abordarea adolescenților. Percepția copilului în societate, instrumentele de suport și motivare sunt profund modificate în comparație cu mediul în care părinții adolescenților au crescut.

Adevărat sau fals – copiii nu vor să vorbească cu părinții despre problemele lor?!

Fals. Copiii își doresc să vorbească cu părinții pentru că nevoia de apartenență și afectivitate există, însă este adevărat că deseori părinții doar aud și nu înțeleg. La generațiile de astăzi nu mai există obediența de factori, adolescenții fiind și mult mai tranșanți cu poziția și nevoile lor. 

Cum ne putem impune ca părinți, și împlini rolul de educatori, fără să îi îndepărtăm ca prieteni? Cât lași copilul să „fie liber” și să învețe din propriile greșeli și când impui limite? 

Limitele și regulile ar trebui impuse din mica copilărie ca instrumente de interacțiune cu mediul și nu în mod autocratic. Poziția de persecutor sau salvator a părintelui generează copii victimă sau copii tiranici, pe când poziția de protector generează copii liberi care își pot folosi creativitatea în găsirea soluțiilor și autonomia în asumarea consecințelor. 

Exersarea consecințelor naturale sau care decurg logic din comportament sunt cele mai utile pentru a obiectiva limitele în viața copilului. Între o notă proastă si luatul telefonului nu există nicio legătură logică, ci doar puterea arbitrară a adultului care îl determină pe adolescent să se răzbune și să copieze comportamentul. Între o notă proastă și un program mai asumat de școală și apoi timp de relaxare este o consecință naturală și logică.

Și părinții o dau în bară! Cum putem recâștiga încrederea adolescenților și restabili comunicarea?

Dacă nu avem o relație foarte strânsă înainte de intrarea în adolescență, se mai poate ea schimba în timpul acestei etape? Da! Avem mereu nevoie de cei 4 C: conectare, cooperare, a conta și curaj. Nevoia de apartenență o avem toată viața. Este important să vedem ce adolescent găsim pentru că există posibilitatea să nu ne prea cunoaștem! Și atunci este ca în viață: când vrei sa cunoști pe cineva mai întâi îi povestești despre tine, despre ce și de ce ai făcut/ai fost așa în ultimii 10-12 ani și ce îți dorești de la următorii ani în relația cu el, apoi vezi dacă adolescentul este dispus să facă asta și dacă are încredere în tine.

Dacă aceste premize nu sunt favorabile, cere-i ajutorul! Ascultă-l și respectă ce spune și ce vrea! Trebuie să îi spui și tu ce dorești, însă fii pregătit să îți spună și ce simte față de absența ori ambiția ta pentru că pot fi convingeri foarte diferite de ale tale. Copiii sunt fini observatori, dar proști interpreți. Invită-l în viața ta și lasă-te invitat în viața lui! Comportă-te ca un invitat: nu deranja și nu pune întrebări indiscrete!

Află mai multe despre viața adolescenților și ascultă mai multe sfaturi date de Yolanda Crețescu, în al doilea episod al podcast-ului Zi de Bine, disponibil pe YouTube, Spotify, Stitcher și Apple Podcasts

 

Abonare newsletter

Zi de zi adunăm povești, idei și inițiative pline de speranță și le punem într-un Jurnal de Bineri, care ajunge la voi în fiecare vineri, la țanc pentru un vibe pozitiv de weekend. Plus că aflați primii când mai lansăm un nou episod din podcastul Zi de Bine! Așa că abonați-vă și voi la newsletter!