35000 / 35000 de euro

28 zile

FEBRUARIE 2021 - LOC DE BINE

PROIECT FINALIZAT

Nimic nu e mai traumatizant, mai mutilant și mai de neiertat decât un copil agresat. Un copil abuzat. Un copil violat. Un copil martor al celor mai întunecate manifestări umane. Un copil victimă. E cea mai mare trădare pentru însăși natura umană. Și se întâmplă inuman de des. Mai des decât am vrea să citim aici, negru pe alb, în cifre: una din cinci victime din dosarele trimise în judecată de procurorii români este un copil. Anul trecut: 2.111 copii.

Când drama unui copil ajunge într-un dosar la Parchet, este, paradoxal, și bine și rău. E bine, pentru că vinovații sunt chemați să răspundă. E rău și e greu pentru că fiecare copil își povestește și repovestește chinul pe care l-a trăit sau oroarea căreia i-a fost martor. Își retrăiește drama. Sunt multe holuri de parchete care răsună de plânsetele copiilor care povestesc prin ce au trecut. Uneori, nu o dată. Căci trebuie să răspundă întrebărilor mai multor reprezentanți ai instituțiilor.

Pentru copiii care sunt victime sau martori ai unor infracțiuni ne mobilizăm în Februarie. Pentru ei facem #LocDeBine. Asociația Zi de Bine susţine Ministerul Public şi creează „Loc de Bine”, trei camere dedicate audierii copiilor, în cadrul a trei parchete de pe lângă tribunale din România: Constanța, Vrancea și Vâlcea.

 

Cum arată un #LocDeBine

Loc de Bine e camera din cadrul Parchetului  în care copilul poate să povestească amănunțit despre trauma sa, fără ca asta să-l facă să se simtă rușinat sau vinovat.

Procedura se desfășoară în două încăperi, despărțite printr-o fereastră-oglindă. În camera de audiere, amenajată specific pentru copii cu elemente și materiale suport care să îl ajute să își spună povestea, are loc discuția între copil și specialistul intervievator, ghidată dupa un protocol adaptat vârstei copilului. Intervievatorul poate fi ajutat să lămurească aspecte importante legate de comiterea faptelor chiar în timpul audierii, printr-un sistem de intercomunicare cu magistratul, care asistă din cea de-a doua cameră, camera tehnică.

Fereastra unidirecțională permite observarea nemijlocită a procedurii de audiere, fără ca cel mic să fie confruntat cu alți adulți necunoscuți sau care îi reactivează emoțiile negative ale traumei suferite. Două camere robotice înregistrează mărturia și surprind fiecare detaliu din comportamentul copilului, cu risc minim de sugestibilitate. 

Pe lângă autenticitate, înregistrarea furnizează, așa cum cere CEDO în multe condamnări contra statului român, premisele unei evaluari psihologice obligatorii în dosarele cu victime vulnerabile. Iar cel mai important lucru este că reaudierea copilului este rareori necesară. La Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti funcționa deja prima cameră de audieri dedicată copiilor într-un parchet din România, cu eficienţă confirmată de profesionişti. 

Un loc pentru copiii prinși în sistemul judiciar

Se întâmplă, mult prea des! Și tot mult prea des, suntem acolo pentru ei doar după ce totul s-a sfârșit, după ce noroiul de pe cizmele care au călcat în picioare viața unui copil s-a întărit. După ce traumele s-au sedimentat. După ce nu a mai rămas nimic de spus…

Loc de Bine este pentru copiii victime sau martori ai unor infracțiuni. Este despre conștientizarea lucrurilor pe care putem și trebuie să le facem pentru copiii care, statistic vorbind, intră tot mai des în contact cu sistemul judiciar în România.

Poveștile care îi aduc pe copii în fața procurorilor sunt multe și  traumatizante. În anul 2020, 2.111 copii au fost victime în dosarele trimise în judecată de procurorii români. În 2019, au fost 2.222 de copii victime. Adică o cincime din totalul de victime înregistrate în rechizitoriile parchetelor din România într-un an – câte un copil la cinci adulți. 

Iar mărturiile acestor copii care nu puteau fi opriți din plâns pe holul secțiilor de politie au stat la baza unor condamnări maximale pentru agresori. Dar asta – audierea copilului - înseamnă retraumatizarea prin repetarea întrebărilor de către diferiți reprezentanți ai instituțiilor cu competențe în înfăptuirea justiției.

Loc de Bine dă șansa desfăşurării audierii minorului după un protocol adaptat vârstei și de către un specialist intervievator, într-un spaţiu amenajat specific pentru copii, cu elemente și materiale de sprijin care să îi ajute să își spună povestea. 

1 lună de zile și 3 inaugurări de Bine

Primul #LocDeBine din proiect și al doilea din țară l-am inaugurat luni, 22 februarie, la Constanța, mai exact în Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța! Nu a ieșit ca în simulările 3D realizate înainte de începerea proiectului, că a ieșit chiar mai bine și imediat au început să vină mesaje din țară, de la persoane care caută sfaturi pentru a amenaja un astfel de loc și la ei în oraș - „Ce bine că ați făcut #LocDeBine, ce mare nevoie e de așa ceva, vă scriu pentru că vrem să facem unul exact la fel și la noi în oraș, și aici e nevoie...”.  

 

Lucrările la al doilea #LocDeBine au început la Focșani, după ce am reușit să obținem toate autorizațiile necesare, de la certificatul de urbanism și până la temutul aviz ISU, dar s-au finalizat exact cum prevăzusem în calendar și după Constanța am putut să ne bucurăm de al treilea loc din țară destinat audierii minorilor victime sau martori în dosare penale, la Parchetul de pe lângă tribunalul Vrancea. Chiar am simțit că proiectul prinde aripi și că ar fi nevoie de astfel de camere în fiecare județ din țară!

 

„Mi-am dat seama abia acum, în timpul campaniei voastre, că e o realitate la care pur și simplu nu m-am gândit până acum: unde sunt audiați copiii victime.. Cum se întâmplă totul.. Cum se simt... Cât de cumplit de greu le poate fi.. Și, când m-am gândit, m-a durut inima… A durut, dar vă mulțumesc că mi-ați arătat! Ce bine că există #LocDeBine.”

În ultima zi de februarie, am inaugurat și cea de-a treia cameră de audiere a minorilor, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea. Când am început proiectul, exista doar un singur astfel de loc în toată țară. Noi ne-am propus în Februarie, împreună cu Mihaela Chiper și Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale, să mai facem încă trei. Dar nu ne gândim să spunem că sunt și «ultimele». Știm cu toții că e nevoie de un astfel de #LocDeBine în fiecare județ și mai știm că Mihaela, cu formidabila ei hotărâre, împreună cu colegele ei și cu Ministerul Public, vor duce proiectul mai departe!

Cu cine?

Asociația pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale are ca scop sprijinirea prin toate mijloacele a investigării infracțiunilor de violență sexuală. Începând cu cele mai vulnerabile dintre victime.

Asociația VIS intenționează să pună bazele unei instituții care să articuleze, la nivel național, numeroasele resurse legislative aflate la dispoziția victimelor infracțiunilor de aproape două decenii, dar rareori accesate. Cu săli de audiere pentru copii sau clădiri dedicate în fiecare reședință de județ, cu o listă de specialiști pentru fiecare instituție de acest fel, inclusiv servicii de analiză din surse deschise pe cazuri și consultanță forenzică pentru a susține victimele și familiile acestora în interacțiunea cu sistemul judiciar.

Scopul final este de a construi condițiile necesare pentru ca victimele și familiile lor să nu fie întoarse din fața justiției. Să înțeleagă și să accepte ajutor în momentul de criză, astfel încât să recupereze măcar o parte din suferință în cadrul proceselor penale. Dar te invităm să citești mai multe despre planurile pe care Mihaela Chiper, fondatoarea V.I.S., le are pentru viitorul asociației pe BLOG.  

Pentru cine? Cazul Fănel

„M-au obligat să-mi fac nevoile pe mine, așa, îmbrăcat. M-au scos iarna afară și aruncau în mine cu găleți de apă, una cu apă rece, una cu apă fiartă, iar rece, iar fiartă! Și râdeau, cică așa fac duș boschetarii...

M-au ras în cap și mi-au ras și sprâncenele. Și m-au pus să mă rad acolo așa... M-am tăiat acolo, jos, că  îmi tremura mâna de frig și de frică.

Mă puneau dezbrăcat să merg pe o curea, să cânt și să dansez. Eram forțat să stau și să joc în toate felurile. Când ziceam că nu vreau... „Nu vrei?” Zdrang-zdrang!  Și dădeau și cu palmele și cu pumnii, dar și cu biciul, și cu ciocanul. Și erau mulți! Și mă legau cu o cingă sau cu sârmă, sau cu lanțul, ba de caroseria mașinii, ba de o macara...

Mă făceau orfan, îmi înjurau frații, neamurile, pe mama moartă! Stăteam acolo în curtea aia și nu mai știam de firea mea!

„Să-mi dați drumul, vă rog frumos, să-mi dați drumul!” Asta strigam și plângeam, ca orice copil. Cum să nu plâng, dacă îmi rămânea aerul pe loc și simțeam greu?! Mă mai prindea și dorul de frații mei și plângeam de nu mă mai opream. Și ei râdeau și mă băteau... Mă băteau până se săturau de mine.”

E doar o frântură din povestea lui Fănel, spusă printre lacrimi care stăteau să curgă... Dar și-a încleștat maxilarul, a strâns pumnii și s-a abținut, rămânând așa, cu privirea înecată... 

Fănel a fost greu de găsit. Nu merge la școală și nici nu și-a permis acest „moft “ vreodată. Mama și tatăl lui au murit, casa părintească s-a prăbușit... Așa că el și cei 11 frați ai săi au ajuns zilieri. L-am căutat, așadar, pe la uși de cârciumi și biserici, am întrebat despre Fănel „confrați de meserie” și „recrutători” deopotrivă. Am mers din pont în pont, până l-am aflat. Muncea, ca un bărbat în toată firea, la construcția unei vile mari și kitschoase... Pentru a vorbi cu noi, s-a milogit pentru o pauză la proprietarul vilei și al lui, oarecum. 

Băiatul s-a bucurat că-l caută cineva interesat de cazul Berevoești. Ținea neapărat să spună ceva nespus... De fapt, ceva-ceva a zis el unor oameni ai legii, dar, probabil, așa, în treacăt... Pesemne, nu i s-au pus întrebările necesare sau n-a găsit cuvintele potrivite și i-a fost și jenă să inițieze o discuție în acest sens. Așa că  în 2016, când s-a anunțat arestarea „stăpânilor de sclavi” din Berevoești, s-a comunicat, timid, că e posibil ca unele  victime să fi fost și abuzate sexual. Și asta a fost! Între timp, toți membrii grupării au fost condamnați. Au primit pedepse, traduse în ani de închisoare, pentru că timp de un deceniu au păcălit sau chiar au răpit victimele, unele minore... Cele cinci clanuri plătesc acum pentru că au cumpărat  și vândut  ființe umane. Plătesc pentru că le-au obligat să cerșească în folosul lor sau le-au exploatat prin muncă. Că le-au ținut în frig și arșiță, că le-au bătut și le-au prins în lanțuri, că și-au hrănit mai bine animalele din bătătură, decât oamenii...

Fănel e major acum, dar când a fost eliberat din sclăvie avea 16 ani. Și, spune Fănel, a fost ținut captiv ani la rând... Nu mai știe câți la număr... A fost luat din gară, păcălit cu promisiunea unui acoperiș, unui bol de mâncare, ceva de îmbrăcat și de încălțat, plus 50 de lei pe ziua de muncă la lemne... N-a văzut “chioară” de bani, cum spune el. A mâncat doar resturi, dacă rămâneau de la masa „stăpânilor”. A dormit pe ciment, prin grajduri sau pe pământul gol, în aer liber, legat de fiecare dată, să nu fugă. A încercat într-o zi și era cât pe ce să fie schilodit pe viață... A fost bătut zilnic, iar, uneori, pentru amuzamentul clanului, victimele au fost puse să se bată între ele, „ca romanii”. Despre toate acestea scrie în declarația consemnată în rechizitoriu. 

Oricât de greu ar fi de crezut, „Cazul Fănel” nu este nicidecum singular, nici măcar unic. Există o față a României pe care mulți dintre noi nu o cunoaștem și nici nu am ști să o recunoaștem. Dar trebuie spus că realitatea este și așa cum o povestește Mari, fetița cu ochii turcoaz, răpită și obligată să se prostitueze de un grup infracțional, care includea printre alții și managementul unui centru de plasament unde polițiștii au dus-o să fie în siguranță. Realitatea este și așa cum o povestește Mihai, sechestrat, drogat, violat, pus să se prostitueze în clubul „Mica Sodoma” din Brașov, club de homosexuali frecventat de preoți, primari, avocați, chirurgic de renume. Realitatea este și așa cum ne-a mărturisit-o Larisa în podcastul Zi de Bine, o supraviețuitoare a traficului uman, abuzată și dată în sclavie de propriul tată, căsătorită cu ochii în lacrimi și cuțitul la spate, dusă peste graniță fără niciun fel de acte, dezamăgită și lăsată de izbeliște de fiecare instituție a statului la care a apelat pentru protecție. Realitatea este că una din cinci victime din dosarele trimise în judecată de procurorii români este un copil.