Generația dintre răsfăț și dispreț

Eliza
07.01.2021

Se spune că trăim astăzi o dramă generațională tăcută, o dramă fără glas, fără strigăte, fără zbatere. O cufundare profundă în singurătate, individualism, frici și anxietăți fără număr până când în final realizăm că am pierdut până și simpla voință de a mai trăi.

Se spune că generația milenilianilor, adică a tinerilor născuţi în perioada 1980-2000, este cea mai deprimată generație în viață și ne este frică pentru cei care vin după, căci lucrurile par să se agraveze de la o zi la alta. Factorii societali, economici și relaționali generatori de stres, anxietăți, burn-out și comportamentele nesustenabile pe care le adoptăm pentru a ne elibera fie și pentru un minut, nu par să ne scutească de ceea ce pare să fie deja o epidemie a drepresiei, o criză a minții hiperexcitate și a sufletului golit de sens. 

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, depresia este deja principala cauză de îmbolnăvire şi dizabilitate la nivel mondial și a doua cea mai mare povară a bolilor, după cele cardiovasculare. În anul 2015, la nivelul regiunii OMS Europa, erau 40 de milioane de persoane care sufereau de depresie. Prevalenţa depresiei era atunci de 9% în rândul bărbaţilor şi de 17% în rândul femeilor. Consecința? În fiecare an se înregistrează 128.000 de cazuri de suicid având drept cauză depresia în Europa.

Tot Organizația Mondială a Sănătății spunea încă din 2014, în primul raport complet dedicat problemelor de sănătate ale adolescenților, că depresia este principala cauză de boli și handicap în rândul tinerilor cu vârste între 10 și 19 ani, iar sinuciderea este a treia cauză de mortalitate. Potrivit OMS, dacă adolescenții sunt tratați la timp, s-ar putea preveni decesul și s-ar putea evista suferințe ce ar putea dura și întreaga viață. 

Cu toate astea, despre depresie nu vorbim. Iar despre tineri... ei bine, despre tineri vorbim numai de rău. Tinerii născuţi în perioada 1980-2000 par astăzi cea mai dispreţuită generaţie în viaţă. Zilnic se scriu articole pe tema „milenialilor”, care popularizează această atitudine faţă de niște persoane cu nume și drame neștiute. Multe publicaţii avertizează că tinerii de azi sunt generaţia cea mai deprimată și apoi se întreabă de ce, care e vina lor. Sunt de vină părinții, că prea i-au răsfățat și le-au suflat în coarne, iar acum nu sunt capabili să facă față problemelor vieții? E de vină internetul? 

Sunt de vină chiar ei, așa cum pretind unii sociologi americani care concluzionează lejer că „tinerii de azi sunt „o armată de mici narcisiști”, total neinteresaţi de mediu, de politică sau de civism și care își pavează singuri drumul spre depresie, fiind total neadaptaţi la viaţa reală, în care insuccesele se izbesc de natura lor profund narcisistă”? Sau au dreptate studiile de renume care arată că această generație s-a maturizat mai repede și este mai preocupată de cei din jur, de activism civic și politic și dispusă la schimbare decât părinții lor? Are dreptate jurnalistul David Sarasohn când spune că „ce e cel mai înfricoșător lucru la copiii din ziua de azi este ce cred adulţii despre ei”?

În timp ce încercăm să găsim vinovații și să aruncăm acuze ba tinerilor, ba părinților care i-au crescut, problema nu doar că rămâne nerezolvată, dar se agravează. Încercăm să exlicăm lucrurile cu precizie matematică, dar am renunțat să mai încercăm să înțelegem și sensul acțiunii umane. Am renunțat să încercăm să-i mai cunoaștem pe oameni, pe „ceilalți”. S-a răcit. S-a răcit iubirea…