Despre Bunătatea înnăscută și diamantele neșlefuite ale României

Eliza
20.12.2020

Dacă te iei doar după nume, mai că ai îndrăzni să îți dai deja cu presupusul – o doamnă, nemțoaică (evident), cu bani (evident), își găsește de lucru făcând ordine prin România săracă, hai să-i zicem proiect de pensionare. Și câte păcate gratuite ne-am face să gândim așa!

Deși nu ai putea intui nici la prima vedere, nici la prima convorbire, ce o caracterizează pe doamna Maria mai mult decât orice este probabil metamorfoza prin care a trecut toată viața, începând ca un copil abandonat într-o casă de copii de prin Suceava, ținându-se de stomac (de foame) și cu pumnii încleștați (de frig), trecând prin experiența de a-și crește copiii singură și a-i vedea plecând din România și apoi de a înfrunta cancerul și lipsa medicamentelor specifică realității românești. Și asta doar ca să vorbim despre „evenimentele majore”. Dacă e cineva care să fi văzut mai toate nenorocirile din țara asta și pe multe dintre ele să le fi trăit pe propria piele, e Maria Holtzhauser. Ea nu s-a hotărât la final să și facă ceva în privința asta, ci s-a hotărât chiar de la început!

S-ar putea spune că povestea Asociației Maria Holtzhauser este o poveste a suferinței, a suferinței așa cum o întâlnește românul de rând care a tras lozul ghinionist încă de la naștere – locația, familia, viața… totul a pornit pe dos și nu s-a mai răsturnat pe față. Dar la fel de bine, s-ar putea spune că povestea Asociației este una a victoriile improbabile, a șanselor imposibile, a miracolelor. Cum ați prefera să o descrieți?

Povestea Asociației Maria Holtzhauser este una care arată clar că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, se întâmplă. Am trăit într-o viață cât alții în zece, crezând că le-am văzut pe toate. N-a fost deloc așa.

La orfelinat, când îmi era îngrozitor de foame sau de frig, îmi promiteam că atunci când o să fiu mare o să dau de mâncare celor flămânzi, o să ostoiesc rănile celor bolnavi, o să-i ajut cum pot pe copiii care vor să învețe și o să fiu umăr și reazem pentru bătrâni. N-am uitat nicio clipă că asta-i menirea mea.

Tocmai de aceea, am creat întâi Rețeaua Binelui, un grup de inițiativă care s-a transformat acum doi ani în ONG-ul de astăzi. Cred că asta este de fapt împlinirea unui mare vis al unui copil nedorit, care a venit pe lume cântărind doar 900 de grame și care s-a încăpățănat din prima zi să trăiască. Atunci s-a produs de fapt, miracolul.

Cineva spunea despre noi că facem cât un minister. Păstrând proporțiile, eu zic că noi realizăm în fiecare zi câte ceva pentru cineva greu încercat. Și zic că asta nu-i deloc puțin. Și da, este povestea unui miracol. Doi oameni, nu tocmai tineri, cu o mână de voluntari alături, au reușit să schimbe vieți și să îndrepte destine pe alocuri strâmbe.

Care a fost primul caz social în care v-ați implicat și la câte ați ajuns până în prezent?

Primul nostru caz a fost al unui băiat bolnav de ADHD și autism. Ne ocupăm de el, de surorile și de familia lui și la ora actuală. De el mă leagă o experiență care mi-a arătat că suntem pe drumul cel bun. 

Eu eram după chimio și radioterapie. Mă reconstruiam încet și dureros. Simțeam nevoia să fac ceva, din „normalitatea” de dinainte. Am aflat de situația lui grea și am decis să mergem să-l cunoaștem și să-i oferim ajutor. I-am mărturisit medicului meu că vreau să fac asta. Aproape că s-a supărat – „Nu ai imunitate, Maria.O să pierzi tot cu nesăbuința ta.” N-am ascultat. Am plecat cu mașina plină de alimente în Ferentari.

Puștiul și mama au coborât în fața blocului. Băiatul nu vorbea, nu știa să articuleze cuvinte. Țipa doar când nu-i convenea ceva. Mie mi-a sărit direct în brațe și așa am stat preț de câteva minute într-o îmbrățișare despre care am știut că o să ne lege pentru mult timp de atunci înainte. Uitasem de tot, de cancerul din nas, de lipsa leucocitelor sau a imunității scăzute.

Făceam atunci analize săptămânal, iar cele efectuate la puțin timp după întâmplare au dovedit o îmbunătățire substanțială a stării mele de sănătate. De fapt, el - Emilian, un puști de 6 ani m-a ajutat pe mine. M-a ajutat să mă regăsesc și să-mi descopăr forța nebănuită care stă ascunsă în fiecare dintre noi. Astăzi avem opt sate din cinci județe sărace din țară și un azil de bătrâni de care ne ocupăm.

Asociația Maria Holtzhauser vine în ajutorul foarte multor cazuri personale, din varii categorii, cu diverse probleme. Care este granița dintre „orice om merită ajutat” și „oamenii trebuie să se ajute singuri”? Unde suspendăm judecata și unde e mai benefic să o aplicăm?

Da, orice om merită ajutat în primă fază. Apoi trebuie să întoarcă și el puțin din binele primit. Sunt cazuri în care dacă-i dai omului o șansă exact la momentul potrivit, reușește să se redreseze. Sunt alții cărora indiferent cât sprijin le-ai acorda, la ei nu se vede niciun progres. Aceștia din urmă nu-și învață lecția și orbecăiesc așa prin viață fără să vadă luminița de la capătul tunelului.

Încercăm să ne dozăm acțiunile, dar sunt situații în care nu e vreme de judecat lucrurile. Copilul flâmănd trebuie să mânance. Bolnavul trebuie să primească medicamentul, pruncul mic e musai să aibă scutece și lapte praf. Dar îți place când vezi că au învățat să și pescuiască, nu doar să primească peștele prăjit. Câțiva dintre voluntarii noștri au fost inițial în situații vulnerabile și au trebuit sprijiniți. Apoi au ales singuri să ni se alăture. Asta cred că spune mult!

E mai benefic să ajuți punctual sau e mai benefic să ajuți strategic, gândind pe termen lung?

Exact ce spuneam, nevoile de bază trebuiesc asigurate de îndată, punctual. Dar ajutorul valoros este cel strategic, pe termen lung. Cu implicarea tuturor, de ambele părți. Cu sarcini clare și precise. Cu monitorizare. Asta înseamnă să-ți pese. Să identifici toate problemele și să încerci să le rezolvi pe cât mai multe dintre ele.

Cum putem ajuta fără a produce o suferință nenecesară și involuntară, fără a-i face pe oameni să se simtă mai neajutorați decât sunt?

Dacă mi-e frică de ceva este chiar de faptul de a-l pune pe celălalt în situații stânjenitoare. Tocmai de aceea, la fiecare studiu de caz îi întrebăm ce așteptări au de la noi. Legătura cu beneficiarul o ține doar voluntarul de caz. Relația lor în timp se metamorfozează. Prinde contur. Devin suficient de apropiați încât cel din urmă să intuiască clar care este limita care te menține într-un proiect confortabil sau din contră, când trebuie să o lași încet. Să-i dai celuilat timp, încredere și spațiu.

Cum poate crește o cultură a generozității dincolo de Crăciun și Paște? 

Iar mă întorc la casa de copii. În decembrie veneau să ne viziteze multe persoane. Aduceau de-ale gurii dar multe ajungeau la gunoi. Apoi în ianuarie, februarie, martie dispăreau toți. Oamenii nevoiași ar trebui să mănânce de cel puțin 2 ori pe zi, șapte zile pe săptămână. Nu doar de sărbători au nevoie de haine. Există însă acest lucru pe care-l constatăm toți, oamenii sunt mai buni de sărbători. De aceea noi am inventat Crăciunul în fiecare lună. 😊

 

Abonare newsletter

Zi de zi adunăm povești, idei și inițiative pline de speranță și le punem într-un Jurnal de Bineri, care ajunge la voi în fiecare vineri, la țanc pentru un vibe pozitiv de weekend. Plus că aflați primii când mai lansăm un nou episod din podcastul Zi de Bine! Așa că abonați-vă și voi la newsletter!