Back to School?! Interviu cu Andreea Irimia (prof. Teach for Romania)

Eliza
10.09.2020

Septembrie era luna „Back to School”, doar că în 2020, după o vară pandemică, întoarcerea la școală se face cu multe semne de întrebare agățate în coada unei expresii pe care am crezut-o bătută în cuie.

În condițiile în care ce știm sigur e că nimic nu e sigur, am stat de vorbă cu Andreea Irimia, profesoară în cadrul programului Teach for Romania, despre lecțiile învățate și neînvățate în aceste câteva luni de pandemie, care ar fi trebuit să ne pregătească pentru începutul școlii. 

Andreea a intrat în programul Teach în 2017 și a fost repartizată să predea la clasele V-VIII într-o comunitate rurală din județul Călărași, aflată la 35 de km de București. Naveta zilnică cu trenul: 3 ore dus-întors. Regrete: prea puține să le băgăm în seamă! 

Cum se face că doar unele școli se declară pregătite pentru începerea școlii? Ce s-a întâmplat bine acolo? Sau mai bine spus ce lipsește dincolo? 

Sunt destul de convinsă că puţine şcoli sunt cu adevărat pregătite pentru începutul şcolii. Sunt foarte multe de luat în considerare. Şcolile pregătite au o claritate în ceea ce priveşte procedurile, au reguli clare pentru toată lumea, au suficient spaţiu fizic raportat la numărul de copii și au personal suficient pentru un orar flexibil. Au primit bani din partea autorităţilor locale și sprijin din partea părinţilor pentru a pregăti şcoala cu bănci protejate cu plexiglas, cu stocuri suficiente de dezinfectanţi, măşti etc. Pentru eventualitatea întoarcerii la școala online, s-au asigurat că toți elevii și profesorii au acces la tehnologie şi au abilitatea de a o folosi măcar la nivel elementar. 

Din nefericire, cel puţin din ce ştiu din cercul apropiat de oameni care lucrează în şcoli, reversul este predominant. Responsabilitatea a căzut pe umerii şcolilor, care se confruntă cu lipsa unor sfaturi coerente și aplicabile în ceea ce privește procedurile, care nu au spaţiu și resurse financiare suficiente, cadre didactice puţine pentru soluţiile care ar putea fi găsite în ceea ce privește orarul.

Școala în pandemie, să-i spunem școala online, a scos la iveală decalajul enorm dintre condițiile de la sat și cele de la oraș. În timp ce unele școli s-au bazat pe tehnologie, altele s-au bazat pe ingeniozitatea și dedicarea profesorilor, iar altele au fost lăsate practic de izbeliște. Ce am învățat peste vară? Cine ar trebui să se implice mai mult şi ce să facă? 

De când am început să predau, am învăţat că ar fi foarte bine dacă educaţia ar fi considerată o responsabilitate personală. Ideal ar fi ca autorităţile să aibă curajul de a recunoaşte problemele, să acţioneze după o strategie pe termen lung şi să investească foarte mult în dotări şi formarea profesorilor. Mă tem însă că, dacă aşteptăm până se va întâmpla asta, lucrurile vor merge din rău în mai rău. 


Pe termen scurt, cea mai bună soluţie ar fi asigurarea unui mediu sigur în şcoală. Iar la asta putem contribui fiecare. Şcolile pot fi ajutate cu materiale de dezinfecţie, măşti de protecţie, cu ajutor în amenajarea tuturor spaţiilor disponibile pentru învăţare. Pe termen mediu şi lung, pentru eventualitatea în care ne vom întoarce la şcoala online, este foarte important să găsim soluţii pentru copiii şi profesorii care nu au acces la tehnologie - donaţii de tablete, laptopuri, abonamente la internet. În acest scenariu, este esenţial să existe și foarte mulţi voluntari care să arate cum se utilizează şi care să fie la dispoziţia celor care întâmpină probleme. 

Cât de pregătiţi sunt profesorii pentru adaptarea şcolii la mediul online? Mulţi dintre ei sunt în vârstă... cum pot fi ajutaţi să se acomodeze tehnic şi să îşi pregătească lecţiile? 

Nu pot generaliza, pentru că știu doar situația din școala în care am predat, dar mulți nu sunt pregătiți să lucreze în mediul online. Disponibilitatea de a învăța există, și înainte de pandemie aveam colegi care veneau cu rugămintea de a le arăta cum să facă anumite lucruri pe computer, dar volumul de muncă în plus este foarte mare pentru cei puțini dintr-o școală care ar fi capabili să ajute. Poate că eficient ar fi un sistem de forma "adoptă un profesor", în care voluntari pot ajuta un profesor mai în vârstă sau fără experiență în lucrul cu computerul să dobândească măcar abilitățile minime. Pentru cei cu abilități medii, din fericire ONG-urile și companiile private s-au mobilizat exemplar de la începutul pandemiei pentru formări de calitate. Lucrul în mediul online este mult mai familiar celor din companii private, de aceea aici văd oportunități mari de a oferi ajutor. 



Ce faci când nu ai ce să faci? Când ai câteva sute de copii, o mână de profesori, o școală mult prea înghesuită și condiții sanitare... ca la țară? 

Când nu ai ce să faci, improvizezi şi eşti mai strict în aplicarea regulilor. Te foloseşti de tot spaţiul din clasă pentru distanţare, găseşti spaţii care pot fi convertite în săli de clasă, repari ce poate fi reparat la partea sanitară, găseşti resurse suplimentare pentru măşti şi dezinfectanţi. Faci cât de bine poţi un orar care să permită aerisirea claselor, suprasoliciţi personalul care face curăţenie, încerci să responsabilizezi copiii şi părinţii, cauţi soluţii împreună cu colegii pentru a diminua riscurile în pauze. La final, rămâi cu speranţa că tot ce ai încercat să faci e suficient ca nimeni dintre cei pentru care eşti responsabil să nu fie pus în pericol, dar și cu teama că n-ai făcut tot ce ar fi fost normal și de dorit pentru situația de față.

Unul dintre aspectele pozitive ale situației actuale este regândirea și actualizarea ideii de a face o parte din educație afară, în natură. De ce ținem atât de mult la rigiditatea clasei între 4 pereți și ce putem obține dacă învățăm cum și cât ar trebui să renunțăm la ea? 

Învăţarea în natură are o mulțime de avantaje, iar în țări cu sisteme de educație foarte bune este folosită din ce în ce mai mult. Nu se poate face la întâmplare însă, există metode clare prin care trebuie să te asiguri că se produce învăţare. Îmi amintesc că prima oră pe care am încercat să o fac afară, pentru că elevii erau foarte doritori, a fost un eşec. A trebuit să cărăm scaune din clasă şi am pierdut mult timp, iar când au ajuns afară copiii erau ca nişte oiţe vesele, incapabili să se concentreze la activitate. Am învăţat atunci că trebuie stabilite de la început reguli clare, comportamente dezirabile şi obiectivul pentru care lucrăm în natură. A fost mult mai bine la încercările ulterioare, elevii se adaptează şi sunt mult mai fericiţi când sunt afară, dar efortul pentru profesor de a asigura o lecţie de calitate e într-adevăr mult mai mare. Iar lipsa unei amenajări minime îngreunează procesul. Cred că de aceea se ţine foarte mult la rigiditatea clasei în şcolile în care ar fi loc pentru lecţii afară.